…E titlul unei poezii obscure din tinerețea lui Rilke, care nu are nicio legătură cu textul de azi. În fine, are doar o minusculă legătură.

Azi am fost înfrânt de elemente și a trebuit să las bicicleta acasă. M-am suit așadar în 335. E deja o tristă tradiție post-sărbători pentru mine: vin marii nămeți noroioși bucureșteni și câteva zile trebuie să iau autobuzul.

Reflectate în tripla lumină, cea difuză a nopții, cea difuză a dimineții, și cea economică a becurilor din autobuz, fețele călătorilor erau complet nemișcate. Parcă erau săpate în piatră. Fiecare rid era urma unei dalte. Nimeni nu avea vârstă. Am avut impresia că am intrat în depozitul unui muzeu, în care câteva zeci de statui prost stivuite stau în așteptarea gloriei trecătoare a unei expoziții temporare.

Înțeleg că e înghesuială și că fiecare mască sculpturală e zidul în spatele căruia ne facem propriu spațiu, în care continuăm visul de azi noapte, planificăm ziua lungă de lucru, ne amintim de copilărie, când zăpada ne umplea de o bucurie astăzi definitiv pierdută, sau pur și simplu existăm fără gânduri, doar ascultând zgomotul alb al motorului. Dar câtă singurătate suntem în stare să îndurăm, zi de zi, de dragul frânturii de intimitate?

Tramvaiul nu e chiar așa. Cel puțin 32 și 8, tramvaiele tinereții mele de medic rezident, nu erau. La întoarcere o să iau cinciul, chiar dacă merg mai mult pe jos.