Acum mulți ani, l-am înțeles, sau am crezut că l-am înțeles pe Mozart. Pe atunci ascutam muzică cât mai pătrunsă de romantism, Mahler, Bruckner, Richard Strauss, și eram atât de prostovan încât Mozart mi se părea prea frivol, prea vesel. Într-o zi însă, era cât pe ce să ațipesc în timpul unui concert cu muzică de Mozart. Ceea ce, în sine, nu e deloc flatant. Dar în cele câteva clipe de conștiință „lăsată”, în care asocierile dintre gânduri au devenit întâmplătoare și libere, muzica pe care o ascultam mi-a explodat pur și simplu în minte, în toată gloria și frumusețea la care fusesem aproape opac. Am înțeles, în acel rar moment de grație, că gândurile sunt adesea un inamic în calea percepției, cel puțin a muzicii. Că devenim cu adevărat sensibili la frumusețea din jur doar când lăsăm garda jos. Însă simplul fapt de a lăsa garda jos e o întreagă artă dificilă. Nu putem să ne petrecem prea mult timp în stare de semi-ațipire…

Zilele trecute, am visat din nou cartea pe care nu o scriu. O visez periodic, cum am mai povestit. Conținutul ei îmi e inaccesibil în vis, doar sentimentul din ea îmi e la îndemână. Știu atunci efectul cărții, dar nu știu despre ce e. I may make you feel, but I can’t make you think, zicea Ian Anderson de la Jethro Tull. În cel mai recent vis însă, aveam câteva date și despre conținut și incipit. Se făcea că e o carte de sau despre psihiatrie. Și se mai făcea că primele fraze din ea se referau la faptul că nu există cu adevărat normalitate psihică. Acum, ideea asta nu are nimic nou în ea. Tratatele de psihiatrie încep adesea cu o dizertație despre diversele concepte de „normă” și „normal”, și toate amintesc de versiunea psihanalitică, conform căreia normalul e un ideal imposibil de atins.

Dar ideea din visul meu nu era doar despre normalul psihanalitic. Era mult mai radicală. În vis, scriam că întreaga existență umană este, în toată fibra ei, o anomalie. Și că, indiferent ce am face, fiecare dintre noi este, dacă îmi permiteți, complet nebun. Și că asta nu e deloc un lucru rău sau împotriva căruia să luptăm. Rolul psihiatriei nu ar fi fost așadar restabilirea normalului, ci altul. Aici însă lucrurile redevin tulburi, pentru că, treaz fiind, nu reușesc să îmi aduc aminte de ce eram așa de convins de adevărul ideii din vis.

E posibil să fi fost doar o halucinație hipnagogică fără sens. O prostie debitată de o minte obosită, pe cale să adoarmă. Somnul rațiunii and all that. Dar să presupunem pentru câteva momente că, întrucât nihil ex nihilo, acea idee ar avea un fundament și merită analizată post-factum (sau post-somnium). Ce-a vrut autorul să zică? Există mai multe posibilități.

Poate m-am gândit la felul nebunesc în care înfruntăm zi de zi realitatea și găsim sensuri și inspirație oriunde, deși, în cele din urmă, nimic nu va opri deznodământul fiecărui destin, existus-ul, moartea, nimeni nu va împiedica răcirea universului și stingerea stelelor. Eu nu sunt un existențialist deprimat, nu cred că oamenii se mint atunci când sunt optimiști și își fac planuri, dar cred că optimismul este, deși normal, în același timp miraculos. Nebunesc, într-un fel. O nebunie indispensabilă.

Sau poate, din contră, ideea mea era una depresivă și se referea la faptul că oamenii sunt, în majoritatea timpului, prizonierii propriilor lor instincte, funcții corporale inconștiente, rutini, obiceiuri, dependențe, și când încearcă să iasă de pe șinele unei vieți nefericite, constată că e mult mai greu, că voința e mult mai slabă decât credeau, și se descurajează. Și rămân pe șinele descurajării. Și descurajarea e și ea o nebunie.

Sau poate nimic din toate astea. Poate, ca să înțeleg ce voiam eu cu visul ăla, trebuie să scriu cartea. Dar e mult mai greu, voința e mult mai slabă decât credeam eu…