Vinerea asta lucrez la Constanţa, şi trenul meu ajunge cu o oră mai devreme de începerea programului. Am avut timp aşadar să mă învârt pe străduţele rău-iubite ale peninsulei şi să mă opresc niţel să privesc marea, ca de obicei. Şi tot ca de obicei, în prezenţa mării gândurile îmi sunt neobişnuit de sonore şi limpezi, ca într-o cameră acustică. Priveam adineaori, aşadar, marea, sub o ploaie îngheţată, şi mă gândeam la apă ca arhetip al inconştientului. Apă dedesubt şi apă deasupra, graniţele se şterg şi poate de asta suntem aşa de atraşi de mare.

Inconştientul e un concept psihanalitic. Psihanaliza este o teorie despre oameni, însoţită de o practică de tratare a suferinţei, fondată de un faimos neurolog pe nume Sigmund Freud, şi dezvoltată în direcţii adesea divergente, arborescente, de foarte mulţi continuatori ai săi. A fost prima şcoală “oficială” de psihoterapie, prima psihoterapie-profesie, aşadar toate şcolile de psihoterapie îşi trag, pe undeva, seva din psihanaliză, chiar dacă unele sunt fundamental diferite ca dogmă de strămoşul lor.

Conţine teoria psihanalitică nişte adevăruri despre natura umană? Unii zic că da, alţii că nu, şi ambele tabere sunt destul de radicale în partizanatul lor. Există, de fapt, două tipuri de critici ai psihanalizei: unii care consideră că teoria psihanalitică poate fi corectată şi ameliorată (toţi dizidenţii care au fondat propriile şcoli de psihoterapie) şi alţii care consideră că, în ciuda faptului că psihanaliştii nu se consideră mistici de vreun fel, ba din contră, se aşează în continuarea liniei raţionalismului occidental, psihanaliza nu are niciun fel de valoare sau bază ştiinţifică, de niciun fel.

Printre criticii majori ai psihanalizei se numără Lévi-Strauss, Michel Foucault, sau foarte vocalii Michel Onfray şi Edwin Fuller Torrey. Dar problema majoră a psihanalizei e probabil cea enunţată de Karl Popper. Pentru Popper, psihanaliza nu este o ştiinţă, tocmai din pricina impenetrabilităţii la verificarea experimentală. O teorie ştiinţifică, după Popper, trebuie să fie “falsificabilă”, adică trebuie să ne putem creea sau imagina un experiment ale cărui rezultate ar putea să invalideze teoria. Spre exemplu, teoria relativităţii generalizate este una ştiinţifică, nu doar pentru că a fost dovedită în cursul unei eclipse, ci mai ales pentru că, înainte de eclipsă, puteai presupune că rezultatul experimentului ar putea să o invalideze, puteai concepe aşa ceva. Rămâne însă foarte greu spre imposibil să îţi imaginezi un experiment care să (in)valideze conceptul de Inconştient, sau de structură a psihicului, în complexitatea descrisă de Freud. Tot aşa cum e imposibil să dovedeşti că o divinitate anume nu există, drept pentru care credinţele religioase nu sunt teorii ştiinţifice. Dezbaterea despre psihanaliză e din păcate asemănătoare cu dezbaterile care înconjoară orice dogmă nefalsificabilă, cum ar fi, păstrând proporţiile, cea privind viaţa de după moarte.

Ca psihiatru, aşadar, părerea mea despre psihanaliză trebuie să fie una sceptică. Sunt practic obligat să fiu sceptic şi ştiinţific, dar şi să fac tot ce pot pentru pacient. Asta nu înseamnă că sunt contra psihanalizei, nici măcar că nu cred că psihanaliza nu ar funcţiona. Pentru că, de fapt, psihanaliza adesea funcţionează, are efecte benefice. Dar asta nu dovedeşte că ea ar conţine adevăruri despre natura umană. Nici că nu ar conţine.

Credinţa mea (la rândul ei, nefalsificabilă, dar relativ informată) este că oamenii, ca grup, adoptă adesea teorii despre ei înşişi şi despre lume. Da, aşa cum ar adopta un animal de companie. Unele teorii conţin adevăruri necesare sau contingente, cum este fizica cuantică, altele nu descriu neapărat asemenea adevăruri, sau nu ştim dacă o fac. Teorii falsificabile şi nefalsificabile. Indiferent de asta, oamenii dezvoltă relaţii simbiotice cu teoriile pe care le adoptă. Cu poveştile pe care le adoptă. Ei le hrănesc şi le dezvoltă şi, în schimb, poveştile le conferă sensuri. Şi sensul este nu doar terapeutic, e o necesitate, ca apa sau aminoacizii esenţiali. Psihanaliza a fost atât de bine adoptată, încât ea a intrat în limbajul cu care operează omul comun, care nu a deschis nicio carte de Freud, Jung, Adler sau Erich Fromm. Aşa se face că, acum două zile, o colegă, psihanalist, remarca cât de psihanalitic e serialul de desene animate Adventure Time, la care şi eu şi fiica mea cea mare ne uităm cu plăcere. Aşa se face că acum două ore stăteam pe malul mării şi mă gândeam la arhetipuri jungiene. (În paranteză fie spus, dacă voi reuşi vreodată să stau pe malul mării şi să nu mă gândesc la nimic în mod deosebit, va fi o mare victorie personală.)

Nu orice teorie e adoptată cu atât de multă afecţiune şi uşurinţă. Misterul e, de fapt, nu dacă psihanaliza reflectă sau nu adevăr fundamental despre om. Psihanaliza nu e altceva decât o bună teorie de lucru, o unealtă care poate într-o zi va fi complet neadecvată, dar care astăzi e adesea utilă. Misterul e de ce psihanaliza a fost adoptată. De ce o iubim, chiar fără să ştim. De ce povestea pe care o spune e un sens acceptabil pentru mulţi dintre noi, dacă nu în totalitate, cel puţin în multe aspecte.

Cât despre dumneata, cel care citeşti asta întrebându-te dacă ar trebui să te duci la psihanalist sau la cognitiv-comportamentalist, am mai zis-o cu altă ocazie: contează mai puţin. Contează mai multe cine eşti tu, cine e terapeutul tău şi care e relaţia dintre voi, dacă e suficient de bună, dacă faci progrese. Şi contează să apuci problema de undeva.