Acum vreo zece ani am lucrat și învățat o scurtă vreme în Franța, în domeniul psihiatriei de urgență. Am învățat multe acolo, dar azi aș vrea să îmi aduc aminte câteva amănunte despre felul în care se intervenea în urgență, în teritoriu. Și anume, foarte rapid. O amenințare de suicid era tratată precum un potențial infarct miocardic: în câteva minunte, un echipaj era la ușa ta, și dacă nu deschideai, ușa era spartă și erai dus la urgențe. Totul dura câteva minute. Cel mai simplu era, pentru mine, psihiatrul, să pun răul în față și să trimit pacientul spre a fi internat, chiar și fără voia lui (dar la solicitarea familiei sau a unei autorități sociale). Nimeni nu m-ar fi învinovățit pentru asta. Desigur, un psihiatru considerat bun ar fi încercat mai întâi să detensioneze, să de-dramatizeze, să dezamorseze situația urgentă, sau să câștige cât mai mult timp, păstrând internarea ca ultimă resursă de rezervă. Dar nu toți psihiatrii erau buni, experimentați sau versați în cum să gestionezi o iminență de suicid, așa că exista un întreg sistem public care să sprijine pe pacient și pe psihiatru.

Mie, psihiatrului tânăr idealist de atunci, îndopat cu Foucault și Derrida, sistemul ăsta mi se părea nițel totalitar, așa de eficace era.

Revenit în țară, am început propria mea practică independentă și am aflat foarte repede ce înseamnă absența unui asemenea sistem și a unei psihiatrii comunitare de orice fel. Nu e nicio libertate în plus, nici un drept al omului respectat. Am început să văd pacienți suicidari, pe care nimeni și nimic nu-i ajută, dacă sunt într-un moment critic. Ambulanța nu intervine fără acordul expres al viitorului spânzurat, Poliția nu are nicio lege care să-i permită să intre neinvitați în domiciliu ca să poată întrerupă tragedia, totul e în cârca familiei. Am văzut intervenții care au durat zece ore, în loc de cele cinci minute rapide și nedureroase pe care le văzusem în Franța. Nu din cauza unor negocieri spinoase, ci pentru că ambulanța venea foarte târziu, pleca fără pacient, apoi venea poliția foarte târziu și apoi urmau lungi, lungi ore de lipsă de îndrăzneală, de groază a fiecărui actor din drama suicidului acut, de a interveni.

Pentru că fiecare actor se simțea descoperit, neprotejat. Mai bine să nu faci nimic decât să riști să o pățești. Dacă polițistul sparge ușa, și după aia tot victima pe care a salvat-o îl dă în judecată sau îl reclamă la șef? Nu zice un străvechi și înțelept proverb că singura facere de bine e aia de mumă? Nu mai bine stăm cuminței pe loc și așteptăm ca timpul, entropia, Dumnezeu și Universul Indiferent să le rezolve pe toate?

Într-o vreme, am colecționat cazurile astea. Le-am și prezentat la un congres psihiatric, în rafală, câte zece o dată, ca un fel de mărturisire amară a neputinței psihiatrului de ambulator. Aș putea să le înșir aici, dar nu cred că e locul potrivit și anumite criterii privind confidențialitatea și potențiala vătămare morală a victimelor și familiilor lor mă împiedică. Și spațiul: nu mi-ar ajunge o sută de postări ca să le povestesc pe toate. Și timpul: singurul timp pe care îl mai am sunt picăturile dintre două consultații.

Cu timpul, și eu, și familiile care trec prin dramele psihozei, suicidului, evenimentelor acute și toxice de tot felul, am învățat să ne descurcăm fără sprijinul autorităților care ar fi trebuit să fie competente. Decât să cheme salvarea și poliția, apelând la 112, multe familii preferă să-și însoțeasă prin mijloace proprii soțul, copilul sau bunicul la camera de gardă de psihiatrie. Nu e sigur și nici nu e corect, dar e mai sigur și mai puțin traumatizant decât orice altă variantă disponibilă acum. Iar eu am învățat să negociez, să de-dramatizez, să dezamorsez, dezamorsez de-mi sar capacele și-mi filează lămpile. Am învățat să mă prefac că sunt autoritar, că am resurse, că controlez situația. Merge, de cele mai multe ori. Dar nu întotdeauna. Și sunt situații în care iar trebuie să apelez la Sistemul Public Inexistent de Ajutor Psihiatric de Urgență, alcătuit dintr-un asistent de Salvare, polițist neexperimentat și asistent social debusolat. Niciunul dintre noi nu știe sigur ce are de făcut, dar improvizăm, dacă am norocul să pic peste oameni care să nu se teamă. Majoritatea însă se tem: de propria lor ignoranță, de șefi, de familii, de faptul că nicio faptă bună nu e nepedepsită. Mai bine întorc spatele și nu se bagă. Și poți să-i învinovățești? Ce om singur, fără lege, fără suport logistic adecvat, poate duce în spate o asemenea intervenție? Ce grup de oameni singuri? Doar dacă e vorba de propria ta mamă: atunci poate, fiindcă n-ai încotro, deși ar trebui să fii tu însuți protejat și ajutat.

Și nu pretind că eu sunt mai breaz. Mi-e frică tot timpul. Când nu-mi va mai fi frică, probabil va fi de la burnout. De când sunt medic, am impresia că trăiesc clipă de clipă coșmarul ăla clasic, în care ești în pielea goală în public. Dar privirile străinilor nu aduc rușine, ci taie în carne vie.

Diferența majoră dintre un Stat civilizat și unul pseudocivilizat, cum e România, e Frica. Ne temem tot timpul, și de umbra noastră. Recent am vizitat din nou Strasbourg-ul, un oraș european civilizat, unde lumea se teme mult mai puțin, unde vinerea se dansează salsa pe un pod, unde e plin de oameni care, deși sunt în scaune cu rotile, nu sunt imobilizați, ci se bucură pe străzi de soare alături de toată lumea. Și acolo există oameni săraci, inegalitate socială, crime, psihoze. Dar mult mai puțină teamă.

Și teama vine din singurătate și hrănește singurătatea. Ce Românie să mai iubești, când România s-a atomizat, s-a fragmentat în grupuri minuscule, de câte trei oameni, foarte singuri și foarte speriați? Suntem toți la fel de singuri; și cel care moare u zile, în casa lui, în casa unui străin ostil, sau înghețat pe un câmp. Și medicul din camera de gardă. Și medicul de familie, înconjurat de mașinării care nu merg și care e amenințat că va plăti el tratamentele pacienților, dacă îndrăznește să greșească o virgulă. Și polițiștii, asistenții sociali, „reprezentanții autorității publice”, și ei sunt la fel de amețiți și speriați, oricât ar face pe vitejii. Și dumneata, cititorule. Incompetența și neputința noastră vine din frică. Cei care nu se tem sunt sunt doar cei care conduc prin frică, cei care profită de pe urma ei.

Periodic am revelația asta. Despre ea am scris în primul meu articol în Viața Medicală, acum 6 ani, și de atunci mă lovește periodic, cu aceeași violență de fiecare dată.

Avea dreptate poate Iorga, cum că suntem drumeți în calea lupilor. Doar că asta ne face și pe noi lupi, și nici nu ne dăm seama. Homo homini lupus est. Ferocitatea noastră vine din nepăsare. Pentru fiecare victimă de criminal psihopat, există sute de victime ale nepăsării.

Și nu știu dacă o să scăpăm vreodată de frica asta paralizantă. Pentru că frica e și o boală, dar e și justificată. Cum să nu îți fie frică? E o boală fără de care am muri, o vedem toți la știri. Cum să rupi cercul ăsta vicios? Cedezi și fugi?