Povesteam pe altundeva că, de fiecare dată când încep să scriu „cartea” (pun între ghilimele ceva ce nu există dar despre care totuși vorbesc), reușesc să scriu o pagină, maximum două, apoi mă opresc, mi se pare că am făcut ceva, dar a doua zi, când recitesc, mi se pare ORIBIL. Probabil e un soi de anxietate socială, atunci când știu că scriu pentru „carte”, mă bâlbâi îngrozitor și iese un sfârâiac.

În încercarea de a exorciza această anxietate, o să public încercările astea de-acum încolo aici. Iat-o pe ultima, pe celelalte nu-mai-știu-câte le-am șters și pierdut, pagubă-n ciuperci.

Sunt psihiatru, și ceea ce urmează să scriu este și nu este psihiatric, în același timp.

Cum să scriu textele de mai jos, fără să încep să explic, profesoral, despre lucrurile cu care mă întâlnesc, la cabinet, zi de zi? Acesta nu e un manual de psihiatrie, nici pentru profesioniști, nici pentru amatorul interesat. E un exercițiu de empatie, dacă vorbele astea mai înseamnă ceva, dacă nu s-au tocit de tot. Cuvintele cu care vorbim despre „sănătatea mintală” își pierd sensul, și-l schimbă, și-l strică, mult mai repede decât altele, încât simt nevoia să le protejez cu ghilimele. Unele încep prin a fi jargon științific și se termină ca insulte. „Imbecil” sau „cretin” au fost cândva termeni medical respectabili. Altele devin obositoare, tot repetate la nesfârșit, își schimbă semnificatul, păstrându-și forma inspirată de greaca veche. Acum, dacă crezi că ți-a luat cineva sandvișul, ești paranoiac. Dacă ți-ai pierdut cheile, ești traumatizat. Empatia, dintr-un concept filosofic foarte complicat, înseamnă acum bune maniere de agent de vânzări.

Încerc, așadar, să mă întorc la cuvinte mai simple, mai longevive. Și nu doar la cuvinte, ci la lucruri mai vii.

Poate că greșesc în însăși intenția încercării mele. Nu degeaba avem cuvinte speciale pentru a vorbi despre lucruri care dor. Cuvintele psihiatrilor liniștesc – în primul rând pe psihiatri. Ele au mai multe funcții. Dau nume comode și reci lucrurilor fierbinți. Ordonează ideile, punându-le în sertare separate, spre a fi găsite ușor. Halucinațiile vizuale sunt puse separat de cele auditive, iar cele auditive sunt împărțite în două sertare, unul în care punem halucinațiile în care au textura sunetelor și altul în care au textura gândurilor. Toate halucinațiile sunt puse separat de ideile delirante, deși, dacă stai puțin să te gândești, diferența dintre ele e mai curând didactică. Despre asta, vom vorbi ceva mai târziu.

Și când nu avem cuvinte psihiatrice, punem altceva în loc. Stigmatul (alt cuvânt care aflat în stare avansată de uzură) bolilor mintale vine și din marea dificultate de a le privi în față fără ecrane și traducători. Adesea preferăm să trecem pe celălalt trotuar, din frica a ceva ce nu vrem să înțelegem pentru că pare în opoziție fățișă cu felul în care vedem noi lumea. Dar nu avem nicio problemă în a înțelege mult mai ușor lucrurile rele dacă mai avem un filtru, cel al ficțiunii, de exemplu, al artei, al regiei, al unui autor. Când nu avem termeni psihiatrici punem un ecran de cinema, o pagină de carte, o pânză de tablou sau hârtia fotografică între noi și lucrul rău. 

Dacă eu încerc să îmi dau jos halatul de medic, să renunț la cuvintele mele, la „tulburarea delirantă”, „tulburarea depresivă recurentă”, „deficit de atenție și hiperactivitate”, „tulburare schizoafectivă” etc, o fac pentru a renunța la pretenția de obiectivitate. Dar nu cumva o să produc, din greșeală, doar un alt limbaj perisabil? Dând jos o barieră, nu se va ridica de la sine alta, poate mai rea? Ne temem că obiectivitatea e imposibilă, dar subiectivitatea nu mi se pare mai probabilă, nu în afara percepției imediate și intime.

Nu știu. Dar știu că de prea multă vreme lucrurile pe care vreau să le scriu „îmi stau pe suflet”, le simt presiunea de a fi spuse, date mai departe. Sunt lucruri nenumite, cărora nu le-am găsit, până acum, o expresie coerentă. Și îmi dau seama că s-ar putea să nu reușesc nici acum. Dar îmi suflec mânecile și mă apuc de treaba asta grea cu ușurința celui ce știe că nu are încotro, că lucrurile se vor înfăptui chiar și fără să vrea. E o treabă pe care am început-o deja de foarte multe ori și m-am oprit pentru că era prea greu, sau pentru că mă pierdeam și nu mai știam încotro să o iau, dar pe care nu reușesc să mi-o scot din cap. Să nu scriu cartea asta, chiar și cu riscul  să fie neterminată, execrabilă, neimportantă, veche, involuntar plagiată, ar fi mult mai improbabil și rău. Ar fi ca și cum aș cădea într-o groapă din asfalt și n-aș mai ieși de acolo. Și chiar mă aștept să fie o carte, cel puțin din punct de vedere estetic, proastă, prea neliniștită, prea emoțională, poate chiar prea lașă.

Așa că iată, încep a scrie tratatul meu de psihiatrie subiectivă, nu despre pacienții mei, ci despre felul în care m-am schimbat eu vorbind cu ei, vorbind cu oameni care mi-au făcut onoarea copleșitoare de a veni la cabinet, cerând ajutorul psihiatrului din mine. Le sunt infinit recunoscător. Nu voi putea vorbi niciodată despre ei, cum o făcea Oliver Sacks despre pacienții lui, nici nu trebuie să le-o promit, pentru că e împotriva firii mele. Și cu toate astea, voi vorbi despre ei așa cum i-am oglindit pe pergamentul conștiinței mele, animal viu și frământat, prins în capcana circumstanțelor, a rutinei, a corpului ce îmbătrânește și moare. Voi porni de la suprafața cuvintelor și o voi lua spre adânc. Și totul din speranța, poate deșartă (toate speranțele sunt, prin definiție, poate deșarte), că există un capăt, un port, un loc al liniștii și înțelegerii.