Pe lângă datoria noastră de a căuta frumosul în lume, mai avem și datoria de a căuta mereu adevărul. Acest lucru nu este niciodată ușor, pentru că mintea, aflată în căutarea adevărului, este mereu tentată de plauzibil. Înfometată de sens, mintea omenească riscă să se sature cu primele sensuri pe care le găsește, ori cel mai adesea, valoarea de adevăr a acestora este foarte mică. Asta pentru că, de obicei, când suntem înfometați de sens, e pentru că acesta lipsește. Avem foarte puține date pentru a ajunge la un adevăr, și poate pe undeva suspectăm că adevărul nu ne va aduce liniștea interioară pe care o căutăm cu ardoare, sau, cu alte cuvinte, adevărul e absurd. Uneori, explicațiile cu care ne îndestulăm pot fi cumva benefice, sunt felul nostru de a ne adapta la adevărurile absurde ale vieții: cum este moartea unui om drag. Inventăm explicații despre destin, de pildă, și asta ne liniștește puțin durerea.
Uneori însă, primul sens care ni se prezintă este nu numai fals, ci și dăunător. Continue reading “Adevăr și plauzibil în doliul patologic” →