În studenție, poetul meu preferat era Guillaume Apollinaire. Apollinaire, printre altele, a inventat cuvântul „suprarealism”. El însuși nu a fost un suprarealist; a fost poate ultimul poet al lumii vechi, de care el însuși obosise, el e cel care a deschis ușa către viitor și a făcut primul pas. Dar a fost un mare suporter al noilor curente artistice care s-au născut din cenușa primului război mondial.

Apollinaire și-a dorit să lupte în război, de partea Franței. Inițial, nu l-au lăsat, nu l-au declarat apt. Când în sfârșit a ajuns în tranșee, s-a ales cu o schijă în tâmpla stângă care l-a adus înapoi la vatră. Rana l-a fragilizat, și poate și de asta a murit, la doar 38 de ani, de gripă spaniolă.

Cu câțiva ani înainte, un tânăr pictor italo-grec, Giorgio de Chirico, îi făcea portretul lui Apolliniare. Le voilà:

Chirico, precursor pentru alde Salvador Dali sau Yves Tangui, a fost un suprarealist în adevăratul sens al cuvântului, deși el nu s-a considerat niciodată unul, spre deosebire de mulți autodeclarați suprarealiști care nu erau deloc suprarealiști. Chirico se considera un pictor metafizic și a rămas în memorie prin peisajele liminale, ca niște muchii adânci săpate în realitate. În a doua parte a carierei, de altfel, a renunțat complet la stilul dezorientant al suprarealiștilor, spre marele lor dispreț, devenind clasicist până la pastișă, un fel de Pierre Ménard, dacă vreți.

În portretul de mai sus, Apollinaire nu e statuia cu ochelari de soare din prim plan. Poetul se vede doar în siluetă neagră, în spate. Și motivul pentru care acest tablou e celebru e micul cerc alb, ținta pe tâmpla stângă a lui Apollinaire. De abia o vezi, dar e acolo. Și a fost trasată cu trei ani înainte ca schija să nimerească ținta, într-un tranșeu francez, în timp ce poetul frunzărea un Mercure de France.

E așadar un portret premonitoriu. Desigur, o ciudată coincidență, cum au mai fost și altele, de exemplu autoportretul lui Victor Brauer cu un ochi scos, pictat cu șase ani înainte ca pictorul să-și piardă de-adevăratelea ochiul:

Coincidență, la urma urmelor și Dali s-a auto-portretizat cu un ochi scos, și el n-a rămas chior. Dar jocul coincidențelor din artă nu se petrece într-un spațiu al statisticii, ci într-unul extrem de subiectiv, de sensibil, al conștiinței colective. Chiar dacă sunt doar coincidențe, asta nu schimbă cu nimic faptul că în artă putem să citim viitorul.

Nimănui nu-i pasă de artă zilele astea. Ne pasă doar de pandemie și de lucruri care nu ne lasă să trăim. Dar o pandemie l-a răpus și pe Apollinaire. Pe atunci, arta părea mult mai importantă. Oamenii se luau la bătaie prin cafenele de amorul artei, nu de cel al fotbalului, precum azi. Întrucât părerea mea, intimă și subiectivă, e că fără artă, indiferent cât ne pasă de ea, omenirea ar înnebuni, la care se adaugă remarcabila fractură de sănătate mintală publică pe care o observăm de la începutul anului, la care se adaugă frenezia cu care încercăm să aflăm ce ne va aduce ziua de mâine, eu cred că ar trebui să căutăm indiciile nu doar la știri și în estimările statistice. Ar trebui să o căutăm în ce mai pictează pictorii în ultima vreme. Mărturisesc, nici eu nu știu prea bine încotro să mă uit. Dezorientat, privesc desenele de pe pereți.