“Cine sunt eu?”  e o întrebare imposibilă. Conține în sine propriul ei paradox. Căci răspunsul, oricare ar fi el, prin simpla lui enunțare devine un obiect. Iar „cine” e mereu subiect.

Suntem cine suntem, nu ceea ce suntem, spune un vechi adagiu apocrif.  Ar trebui așadar să avem două verbe „a fi” diferite, unul referitor la identitate , altul la atribute tale. Poți să ai diverse meserii, psihiatru, macaragiu, pianist, etc, dar asta nu înseamnă că Ești un psihiatru, macaragiu, pianist. Oricând poți înceta a mai fi pianist, că vrei sau că nu vrei, dar nu poți înceta să fii tu însuți, atâta timp cât trăiești.

Și cu toate astea, absorbim mult din ceea ce suntem în ceea Suntem, ne amprentează puternic identitatea, într-atât încât, atunci când încetăm a mai fi acel lucru, e întotdeuana o traumă, o ruptură dureroasă.

Ne e ușor să ne îmbibăm identitar de ocupațiile și hobbyurile noastre, de ceea ce ne place și de ceea ce facem. Nimic nu este însă mai străin de sinele nostru decât suferința. Percepem durerea, de exemplu, ca pe ceva imediat intruziv, ceva care ne atacă și ne pune în pericol. Suferința e alteritatea însăși. Și cu toatea astea, ajungem să absorbim și suferința în identitatea noastră. Uneori, noi înșine ne asumăm și ne acceptăm suferința, și o transformăm în ceva nou și identitar, dar, din păcate, de celelalte mai multe ori o fac ceilalți pentru noi, e o absorbire forțată, cum e cazul etichetării în bolile psihice. Avem adesea iluzia convingătoare că un om cu demență Alzheimer avansată e adesea doar atât: un om cu demență Alzheimer avansată, nimic nu ființează în cochilia corpului său fizic, psihic și simbolic în afară de deficit, suferință și povară pentru ceilalți. Dacă mai rămâne ceva, e doar amintirea a ceea ce a fost omul acela, dar nici asta nu îi mai aparține, pentru că Alzheimer devorează amintirile.

Dar dacă așa ceva este adevărat, atunci înseamnă că niciunul dintre noi nu este mai mult decât omul cu demență Alzheimer avansată. Nimic din ceea ce avem nu este definitiv și totul poate fi pierdut, dar cu toate astea continuăm să existăm, să fim cineva chiar și când am pierdut totul. Se spune că Jonathan Swift, suferind el însuși de o demență probabil vasculară, care s-a manifestat o vreme prin crize violente cumplite, îndreptate către sine însuși și de lungi perioade fără niciun cuvânt rostit, spre finalul vieții nu mai putea spune decât o singură propoziție: “I am who I am”, sunt cine sunt, atât și nimic mai mult. (Sau cel puțin așa repovestește Borges, el însuși un mare swiftian, dacă nu cumva Swift era borgesian avant-la-lettre.) Și cine dintre noi poate spune cu adevărat mai mult despre el însuși? Oricât de mult ne-am umfla cv-urile, oricât de multă dezvoltare personală am face, oricât de multe am învăța, la final, toate aceste lucruri sunt posesiuni perisabile.

Paradoxul identității, al lui “cine” și al lui “ce”, este unul intrinsec, pentru că însăși limitele misterioase care ne definesc ne și însingurează. În realitate, nu știm nimic despre „omul cu demență Alzheimer avansată”. El nu ne mai poate spune nimic, și atunci construim propria noastră fantezie alienantă în jurul lui. Curios că pentru o boală atât de prevalentă avem atât de puțină empatie, și în cel mai bun caz, în lipsă de altceva, asimilăm un asemenea om copilului mic, el însuși o identitate tainică. Ne naștem singuri și murim singuri, Intuim că și cel mai singur om din lume are o identitate, dar astea sunt doar considerațiuni filosofice sterile. Nu ne poate salva decât măsura în care ne transcendem singurătatea, empatia, generozitatea. Ironic, chiar și în cazul cel mai fericit, cheia identității noastre e tot la ceilalți. Avem de ales, îi lăsăm pe ceilalți să ne delimiteze, cel mai adesea, prin excludere, sau ne regăsim pe noi, uitându-ne puțin. Cât suntem încă tineri.