Nu e ușor să nu venerezi nimic, chiar dacă vrei cu tot dinadinsul. Nu știu dacă există studii de rezonanță magnetică funcțională în privința asta, dar suspectez că zeii, idolii și idealul sunt înscriși undeva în creierul străvechi, poate în sistemul limbic. Bănuiesc că nu e nevoie nici de cuvinte ca să te rogi.

Așa că toată suspiciunea, sărăcia simbolică, fantasmele și simulacrele care definesc era noastră, toate astea nu sunt suficiente ca să ne împiedice să ne fie foame de idoli. Doar că ei sunt ceva mai greu de găsit.

E unul însă foarte la îndemână: propriul nostru corp. Nu e prima dată în istorie când corpul uman, așa muritor și perisabil cum e, e idolatrizat. A mai fost, probabil, și în Grecia Antică, și în Renaștere. Nimic nu e original în era simulacrelor. Somatoidolatria de astăzi este însă, ciudat, mai concretă, mai primitivă.

Nu mă înțelegeți greșit, mă bucur sincer când văd legiunile de joggeri prin parc. E un comportament sănătos, e un lucru bun de importat din civilizația occidentală. Era și timpul să pricepem adevărata profunzime a lui mens sana in corpore sano. Dar nu puteți nega că e ceva aproape instinctiv ritualic în repetiția alergării fără destinație. Cultura fizică e considerată, în societate, mai mult decât un comportament sănătos: e deja un comportament moral. Ești de lăudat, ești un bun exemplu, ești mai bun decât ceilalți dacă faci sport. Să arăți bine și veșnic tânăr nu mai e o chestiune de superficialitate decadentă, e un ideal profund al codului nostru etic. 

Adolescența e vârsta idealurilor-idoli. Pe rând, exploratorii, eroii, rebelii au fost idoli ai adolescenței. Care sunt idolii astăzi? Nemuritorii. Vampirii și vârcolacii centenari, musculoși și sexy, cu corpul perfect. Da, modele sunt trecătoare, iar eu sunt bătrân și rămas în urmă, poate că Twilight Saga deja “s-a fumat”, dar nu pot să remarc că, dacă acum câteva decenii visam să ne îndreptăm către stele și să cucerim galaxia, astăzi la cinema vedem mai curând fantezii de burghezie retro neschimbătoare,  conservatoare până la eternitate. O repliere către noi înșine. Idealul de azi, idolul de azi, e fundamental egocentric. Și, când nimeni nu mai crede în spirit, corpul propriu e centrul lumii.

Nu spun nimic nou. Cultul corpului există de suficient de multă vreme încât a trecut deja prin schisme și reorganizări. Există dogme centrale, erezii, secte combatante. Există fundamentalism și există și misticism.

Atâta doar că, indiferent câtă râvnă am avea în cultul propriului corp, el rămâne perisabil. Trăim mai mult, în medie. Avem posibilitatea să fim mai frumoși, mai multă vreme, fără să ne schimbăm standardele de frumusețe, ci forțând corpul să se supună unui singur standar îngust și sever. Dar nu la nesfârșit. Oricât ne-am venera propriile corpuri îngrijindu-le cu religiozitate, există permanent posibilitatea ca ele să se dezintegreze, chiar înainte de termen, chiar dacă facem tot ce putem ca lucrul ăsta să nu se întâmple, chiar dacă devenim ortorectici, atleți, chiar dacă ne îndopăm cu antioxidanți, grăsimi polinesaturate, suplimente de tot felul. În paranteză fie spus, piața care exploatează dorința noastră de nemurire a explodat pur și simplu. Suntem avizi după promisiunea tinereții fără reacții adverse, iar minciunile medievale se vând mult mai bine decât pâinea caldă.

Suspectez că somatoidolatria noastră e și ea responsabilă de recrudescența aparentă a tulburărilor de anxietate și a celor somatoforme. E totuși era suspiciunii. Indiferent câți kilometri alergăm, nu ne putem minți cu mitul invulnerabilității. În noua noastră credință există și o doză de necredință. Care ne înspăimântă, cu care nu putem face pace niciodată, pentru că nici cel mai abil vânzător de remedii șamanice, ce să mai vorbim de medicina convențională, nu ne poate minți convingător că nu vom dispărea. Problema somatoidolatriei e deficitul grav de transcendență. Niciodată nu va putea să umple golul existențial din noi.

E bine să mâncăm sănătos și divers, și cu bun simț. Ca alimentația să fie un subiect obsedant, prevalent, nu e bine. Viața e infinit mai mult decât mâncare, și nu, nu suntem ce mâncăm. E un lucru bun să faci sport. Nu doar că vei ajunge mai rar la medic, dar însăși mintea va crește. Vei avea o mai bună relație cu corpul tău. Suntem foarte înstrăinați de corpurile noastre. E bine să ne împrietenim cu ele, să le cunoaștem, nu doar rațional și informațional, ci instinctiv. Sunt niște instrumente minunate, și merită să știm cum să le folosim așa cum se cuvine, respectându-le fără să le abuzăm. E deja foarte mult în calea anxietății. Nu e nevoie să le ridicăm piedestale și temple imaginare, făcând din ele scopuri în sine, făcând din servituțile corpului scopuri în sine.

Până la urmă, ce ne diferențiază de animale e tocmai, faptul că putem vedea mai departe de conservarea trupului și perpetuare speciei.