Am avut onoarea, într-o sâmbătă, să vorbesc la o conferinţă care şi-a propus să examineze interacţiunea dintre depresie şi societate. Ascultându-mi colegii, mi-am pus pentru a câta oară întrebarea originii alienării din boala psihică. Este depresia intrinsec alienantă, conţine în ea germenul izolării sociale, sau societatea e autorul exclusiv al alienării? Sau poate că boala şi societatea concură în a rupe omul de realitate? Probabil, niciuna. Poate că e, de fapt, un sofism să-ţi imaginezi că o tulburare psihică poate fi redusă la o ecuaţie care conţine, separat, termeni biologici, psihologici şi sociali. Dacă depresia nu ar fi fost ireductibilă, am fi separat-o deja în componente gestionabile. Eroarea e una de limbaj, de mod în care abstractizăm lumea naturală.
A doua zi au fost alegerile. Scriam de curând că politicienii noştri ne reprezintă cu fidelitate. Ei sunt imaginea fantasmelor şi dorinţelor mai mult sau mai puţin conştiente ale societăţii în care trăim, una în care empatia, simţul civic, cultura etc. nu sunt nevoi internalizate, ci concepte abstracte, care nu au nimic de-a face cu vieţile noastre individuale. În sănătate, nu putem spera la niciun sistem coerent sau în care binele omului să fie primul motor, atâta timp cât eu însumi, român mediu, nu sunt interesat de alt bine decât al meu. Nu că francezul ar fi mai interesat sau mai empatic decât românul – rezultatele la alegerile pentru Parlamentul European au arătat cât de mult contează instinctul şi viscerele faţă de etică şi raţiune. Doar că francezul, de la Revoluţia din 1789 încoace, a avut timp să-şi dezvolte un „cortex prefrontal“ în stare să-şi păstreze autonomia chiar şi când sistemul limbic votează cu extrema dreaptă. Sau măcar să sperăm că va fi în stare.

Trăim vremuri în care nicio realitate nu are consistenţă. Realitatea noastră nu este fizică şi natura, lucrurile obiective – acestea sunt mistere de descifrat. Realitatea este o secreţie a minţii omenirii. Fiecare generaţie adaugă încă un strat de veşminte conceptuale peste aceleaşi lucruri. Într-un pentastih din 1976, „La Luna“, Borges ne atrage atenţia că Luna de pe cer nu este cea a lui Adam, că veghea omenească a umplut-o cu un „cânt străvechi“. Singurătatea Lunii e o reflecţie a singurătăţii noastre. Similar, ceea ce trăim astăzi are uneori textura în permanentă destrămare a visului. Aceasta este cauza absenteismului la vot, a „boicotului“. Nimic din toate lucrurile astea nu este suficient de real pentru noi. Politicieni, Parlamentul European, dreapta sau stânga – lucruri fără sens. Pe undeva, bunul nostru simţ funcţionează. Televizoarele se străduiesc să ne convingă, dar am dezvoltat toleranţă la cele mai mari doze de propagandă. Ne păstrăm totuşi instinctele de bază, foamea, teama, furia, şi eventual putem elabora nişte deliruri pe marginea lor cu care să ne convingem singuri că nu ne dezumanizăm, fără să riscăm să schimbăm cu adevărat ceva.
Paradoxal însă, tot ansamblul de irealităţi pe care refuzăm să le vedem este produsul nostru, contribuţia noastră la istoria omenirii, ceea ce rămâne când tot restul moare. Într-un fel, suntem o generaţie de decadenţi. Dăm semne vizibile de oboseală. Ar trebui poate să ne speriem, pentru că decadenţa, în modernism, a prevestit mereu o schimbare dramatică, un cutremur istoric. Cu toate astea, ar trebui să fiu relativ liniştit în privinţa asta. Din 2007 până astăzi, tulburările de anxietate şi-ar fi cvadruplat prevalenţa în lumea occidentală. Simplul fapt că sunt psihiatru şi cataloghez angoasele vremurilor noastre îmi dă o linişte. Până şi teama de război sălăşluieşte tot în domeniul irealului sau al hiperrealului. E încă un instinct pseudoraţional. Atâta doar că prefixul „pseudo“ nu are valoare atunci când vorbim despre social. Nu putem cataloga niciunul dintre delirurile societăţii drept false realităţi, din moment ce realitatea însăşi e un perpetuu „delir“ social.
Şi uite aşa suntem prinşi cu toţii într-un alt sofism, aşa cum psihiatrii sunt captivii propriului raţionament circular al alienării în boala psihică. Însăşi boala psihică e de fapt un cerc vicios al gândirii. Când jucăm asemenea hore, singurul lucru pe care îl putem face, medical vorbind, e să ne întoarcem la esenţa durerii. Ce ne doare? Ce te doare, Românie, Europă? Care sunt tulburările câmpurilor conştiinţelor voastre? Răspunsul e replicat, la scară fractală, în microcosmosul conştiinţei dumitale, cititorule.