Acum vreo șapte ani, am scris o povestire scurtă, pentru un concurs literar de amatori pe tema „București”. Eram medic rezident, stăteam în Rahova, era vară și extraordinar de cald. Noaptea nu se putea dormi (aerul condiționat era un lux pentru majoritatea locuitorilor), dar afară era aproape plăcut. Terase modeste peste tot, pline de oameni, iar oțetarii, singura vegetație care suporta dogoarea betonului, răspândeau un miros dulceag. Pentru mine, ăsta a rămas mirosul Rahovei și al tinereții mele post-studenție. Am scris „Craiu Mutu” într-o singură asemenea noapte, și n-am revenit asupra ei niciodată, așa că se vede din plin stângăcia și chiar câte o greșeală gramaticală, pe ici, pe colo. A apărut în revista Time-Out, care între timp a dispărut cu tot cu site, și credeam că am pierdut povestirea definitiv, nu o mai aveam salvată pe nicăieri.  Evident, așa ceva nu se mai poate în zilele noastre, și cineva a găsit-o și mi-a dat-o înapoi zilele trecute, îi mulțumesc mult.

O repostez aici. Nu știu dacă merită citită, cel mai probabil – nu, dar mă gândesc să îi redau viața de povestire citibilă de oricine, pentru că, de bine sau de rău, e un vestigiu al unei perioade foarte frumoase din viața mea.

***

Sfântul Craiu Mutu

Puţină lume îşi mai aduce astăzi aminte de Craiu Mutu. A rămas un fel de poveste din ce în ce mai imprecisă şi cu mai multe variante, care nu mai depăşeşte limitele Ferentarilor, şi pe acolo o auzi foarte rar, dacă vreun moş ca mine nu ţi-o spune pe la cantina din capul străzii Veseliei. Însă când l-am cunoscut eu pe Mutu, faima i se dusese de mult în toată ţara, venea lumea la el de peste tot să-i ceară sfatul. După război şi până la moarte a rămas faimos, chiar dacă prin ziare nu s-a mai scris de el, însă înainte, în tinereţe, presa vremii îl dibuise şi scria adesea despre el prin paginile de la coadă. Ştiu sigur de existenţa unui articol din 1932, în Universul, păstrat la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, în care se vorbea despre “Sfântul Craiu Mutu” . E singura probă materială de care dispun că nu am visat totul din ceea ce voi scrie, deşi articolul de care amintesc e plin de invenţiile şi legendele obişnuite. E chiar uimitor câte vorbe au curs pe seama unui om care nu a rostit un cuvânt toată viaţa. Liniştea şi uitarea de astăzi par mult mai fireşti. 

Nu ştiu dacă se poate spune că l-am cunoscut mai bine pe Mutu, nimeni nu l-a cunoscut de fapt; scurta mea apropiere de familia sa, din ultima parte a vieţii, mi-a îngăduit să aflu mai multe date biografice sau să le reţin pe cele care nu erau basme. Că ar fi fost copilul miraculos al unei ţigănci fecioare cu Scaraoţchi, e desigur un basm, precum e şi cel conform căruia, în urma unui pact, fie cu Dumnezeu, fie cu dracul, ar fi jurat să nu scoată niciun cuvânt toată viaţa. Nu e adevărat, după părerea mea, nici că era în stare să citească gândurile, deşi asta era explicaţia care avea cea mai mare răspândire şi părea, pentru mulţi, singura posibilă. Craiu însă nu avea cum să priceapă un gând omenesc, nici cel mai simplu dintre ele, nici dacă era scris mare pe hârtie, şi o să încerc să arăt de ce. 

S-a născut pe una dintre străduţele mizerabile în care se ramifică cele mai îndepărtate cotloane ale mahalalei Ferentari, în jurul anului 1890, la doi paşi de unde s-a ridicat palatul în care mai târziu primea plângerile şi cererile celor cu soarta vitregă. Strada există şi azi, şi tot Amiezii se cheamă; şi azi, în loc de caldarâm e un noroi bătătorit, iar în loc de canalizare, dăinuie aceleaşi rigole infecte. Această imobilitate a timpului, de aici şi din zonele dimprejur, nu poate fi lipsită de semnificaţie. Familia lui Craiu, ca toate din regiune, era cumplit de săracă şi avea nenumăraţi copii. Când ai lui şi-au dat seama că ultimul lor fiu, pe lângă diformitatea fizică, era surd, urmând să fie aşadar şi mut, l-au lăsat de izbelişte. Fără glas cu care să ceară, nici de cerşit nu era bun. Presupun că au crezut, ba chiar au sperat că nu avea să trăiască prea mult, în lipsurile şi murdăria din jur. Contrar previziunilor, Craiu a supravieţuit şi a crescut. Nu s-a pus vreodată problema unei şcoli ajutătoare, nici nu cred că se găsea vreuna prin apropiere. Singur, ca un fel de animal liber să se învârtă pe lângă gospodărie, s-a agăţat instinctiv, cu o tenacitate feroce, de viaţa din jur. Niciodată, în lunga sa viaţă, nu s-a îndepărtat prea mult de colţul său de Ferentari, însă colţul acela trebuie să fi fost o întreagă lume, căci doar din el, Craiu a învăţat totul. 

În copilăria şi formarea sa se află închisă o parte din taină. Surdo-mut şi analfabet, Craiu nu a avut niciodată la îndemână cuvinte. Nu cred că a înţeles vreodată ce înseamnă un cuvânt. Aşa că s-a descurcat fără ele. Percepţia lumii a fost pentru el nemijlocită. Când oricare dintre noi priveşte un pom, nu vede pomul în sine, ci tot ceea ce au învăţat şi au plăsmuit despre pom generaţii fără număr înainte. Soarele de pe cer nu e doar soarele meu, ci şi soarele egiptenilor şi grecilor, întruparea a o mie de zei păgâni, Julieta lui Romeo, un cuvânt, şi mult mai multe lucruri pe care le trăiesc, deşi 
le-am uitat. Însă pentru Craiu, Soarele era chiar Soarele, un pom era chiar un pom, fără intermediari, o cunoaştere adevărată, nouă şi fără asemănare, inimaginabilă pentru noi, accesibilă poate doar îngerilor. Handicapul şi împrejurările sunt o parte, banală, a explicaţiei darului şi puterilor care l-au făcut cunoscut. Pentru restul explicaţiei nu am alt cuvânt decât geniu, dar putem la fel de bine să căutăm unul mai bun în basmele brodite pe seama sa, misterul va rămâne oricum întreg. 

Continuarea istoriei era cândva de notorietate publică. După ce Craiu a crescut, în jurul lui a început la un moment dat (nu cred că mai poate fi stabilit cu precizie când), zvonul că un tânăr din Ferentari îţi poate da rezolvarea necazului ce te frământă înainte chiar să i-l povesteşti, şi în plus, că îţi dădea răspunsul fără ca el însuşi să scoată o vorbă. Vestea minunăţiei a crescut repede, a cuprins mahalaua, oraşul şi apoi toată ţara, transformându-se în faimă. Cozi nesfârşite se făceau la cocioaba din strada Amiezii. Foarte repede, rudele lui Craiu şi-au dat seama că norocul a dat de ele, şi au luat în mână afacerea, acceptând darurile aduse de pelerini, mai târziu ridicând din ele palatul care a rezistat războiului şi cutremurelor, pe care doar Ceauşescu l-a dărâmat, fără să construiască nimic peste el, dar asta era după moartea lui Craiu, când oricum mai toate lucrurile se năruiseră. 

Eu însumi m-am hotărât să-l văd în 1959. Pe atunci eram încă tânăr, un tânăr deznădăjduit şi fără căpătâi. Taică-meu fusese arestat, duşman al poporului, iar eu fusesem dat afară de la Academia Comercială. Nu îmi mai vedeam niciun viitor, nimic de făcut, totul era pierdut. Ca să supravieţuiesc, totuşi, făceam muncă necalificată pe un şantier şi nu îmi mai permiteam decât o cameră mucegăită în Ferentari. În ea îmi petreceam serile, scriind poezii pe care după aceea le ardeam sau la o cârciumă de pe stradă, unde nimeni nu ştia cum mă cheamă în realitate. La început am urât Ferentariul, îl vedeam ca pe un iad în care soarta şi istoria mă aruncaseră. Puţin câte puţin, clocotul lui neîncetat, mormanele de poveşti pe care le auzeam în cârciumă, vieţi care continuau să curgă aproape neschimbate de vremi, toate astea au început să mi se strecoare în suflet. Începusem să îmi doresc să fiu un mahalagiu adevărat, mi se părea singura şansă de salvare. Mă rugam ca Ferentariul să devină lumea mea. În prima mea viaţă, aş fi râs de poveştile despre Craiu Mutu, ca de o superstiţie incultă, atunci însă, lepădat de tot ce avusesem, am luat hotărârea să merg să îi cer sfatul lui fără cuvinte. 
Şi aşa am şi făcut, domnule, m-am dus pe strada Amiezii, era sâmbătă, 5 iulie 1959. Fiind o vară fierbinte, Craiu nu mai primea oamenii decât două zile pe săptămână, noaptea. În zorii duminicii, mi-a venit rândul. Dacă, o dată ajuns pe stradă, resimţeam o curiozitate sceptică, înaintea uşilor încăperii în care Craiu primea oamenii, inima îmi bubuia îngrozitor şi aveam impresia că dintr-o clipă în alta avea să-mi cadă cerul în cap. Grăsanul de la uşă îmi primi banii (îi strânsesem trei luni) şi mă lăsă să intru. Camera era vastă şi plină. Cred că mai toate rudele lui Craiu erau acolo, răspândite prin colţuri, mâncând, bând, vorbind tare, jucând cărţi sau pur şi simplu uitându-se la vizitatori. În mijlocul lor, pe un fel de tron de lemn, o momâie, un bătrân extraordinar de cocoşat şi scofâlcit, nemişcat, cu ochii morţi. Parcă erau nişte sfinte moaşte. Chiar mă gândeam că pesemne trebuia să mă duc să le pup, apoi să plec acasă imaginându-mi că Dumnezeu o să se ocupe de problemele mele în cel mai scurt timp. Dacă îmi amintesc bine cele câteva secunde de dezamăgire, e prin contrast cu ceea ce s-a întâmplat imediat după aceea. De lângă mormanul de oase, ce erau, ghicisem bine, însuşi Craiu, mă privea curioasă o fată. Fata care era destinul meu. Îndrăgostire, am putea 
să-i spunem, la urma urmelor, povestită, viaţa pare adesea mai siropoasă ca un roman de dragoste. Era mai curând cerul care chiar îmi căzuse în cap sau poate eu care căzusem în cer. Am rămas să o privesc, nu ştiu cât timp, până când am fost invitat afară. M-am întors a doua zi, disperat, vrând să o cer de nevastă şi am fost aruncat în şuturi afară. M-am întors de paisprezece ori, cu rezultate din ce în ce mai proaste. A cincisprezecea, în sala mare l-am revăzut pe Craiu, pe jilţul de lemn, şi pe Elisafta, că aşa o chema, zâmbind lângă el, ca prima dată. Am aflat că însuşi Craiu, la vizita mea precedentă, când nici pe stradă nu mi se mai dăduse voie să intru, înclinase capul, ceea ce alaiul său a luat drept aprobare şi ordin să mi se dea voie să vorbesc cu fata, care îi era nepoată. Am continuat zilnic vizitele la palat; trei luni mai târziu, ne căsătoream, iar Elisafta se muta în cămăruţa mea. Primeam toate răspunsurile. 

Se scurseră şapte luni de miere, fără pată, până în primăvara lui ’60, când Craiu muri. Ieşise pe stradă, cum foarte rar o mai făcea. O maşină trecuse în viteză, iar claxoanele nu avuseseră, fireşte, niciun efect. Lovit în plin, mai petrecu încă trei săptămâni de agonie înainte să-şi dea duhul, şi chiar şi atunci, continuă să-şi împartă darul, din patul morţii. Cei ce s-au înfuriat mai apoi pe el, numindu-l mincinos, au râs amar de marele profet a lu’ peşte, care nu fusese în stare să prevadă un accident stupid. Dar cei mai mulţi au înţeles că moartea lui fusese scrisă şi că pesemne el însuşi o ştia, căci semne fuseseră destule: în Rahova se deschisese pământul şi explodaseră ţevile de gaze, topind semafoarele şi arzând liniile electrice proaspăt instalate, lăsând un întuneric aurit de focuri, porumbeii crescătorilor din Ferentari albiseră toţi, şi se pare că Luna scăzuse timp de două zile, când ar fi trebuit să crească. 

La foarte scurt timp după moartea lui Craiu, Elisafta se îmbolnăvi. Leucemie acută, au zis doctorii. Se topi şi muri într-o lună. În Ferentari multă lume pierdu tot, şi de fapt în toată ţara. Pământurile fură luate cu forţa, marea epidemie de malarie (ultima) şi tuberculoza începură marile secerişuri. 

Cei cărora Craiu Mutu le făcuse bine, trezindu-se fără nimic, în setea şi suferinţa de dinainte, au zis că totul fusese o vrăjitorie mincinoasă, un vis nesănătos de fericire, plăsmuit de fiul dracului. Sunt aproape sigur că, cel puţin într-o privinţă, aveau dreptate: moartea lui Craiu spulberase totul. Altfel, nimic n-are niciun fel sens. 
Cât despre mine, eu nu sunt dintre cei care l-au blestemat. Mi-am continuat viaţa împăcat şi fără iluzii, în Ferentariul pe care nu am mai încetat să-l iubesc, am muncit tot cu braţele până de curând. Moartea nu m-a mai speriat vreodată, nici teama de viitor, căci nemurirea şi viitorul meu se află în cele şapte luni în care mi-am aflat toată fericirea şi mi-am împlinit destinul. 

Dacă Elisafta a fost o plăsmuire, oricum a fost mai adevărată decât noi toţi. A venit de undeva de departe şi de tare demult, din patria din care străbunicii noştri s-au rătăcit definitiv, şi pe care eu am zărit-o, eu, care nu sunt mai mult decât un cuvânt nepotrivit rostit a mia oară. 

August 2007