Una dintre consolările faptului că am început să îmbătrânesc este iluzia că aș fi mai înțelept, care e patognomonică pentru lipsa de înțelepciune. Nu din exces de experiență sau inteligență scriu așadar această scrisoare către un coleg mai tânăr. Ci pentru exercițiu. Borges are două povestiri în care un Borges vârstnic se întâlnește cu el însuși, mai tânăr, și stau de vorbă. Poate că e un exercițiu absurd și inutil, ca toate lucrurile făcute de amorul artei, dar am o bănuială instinctivă că nu e, într-atât încât vă recomand și vouă ca din când în când să stați de vorbă cu versiunile dumneavoastră mai tinere. Ele nu sunt dispărute, moarte fără să lase cadavru, ci continuă să ducă o viață secretă undeva în ghemul încurcat al memoriei.

Să zicem, așadar, că într-o zi, plimbându-mă în zona Eroilor și intrând în parcul Facultății de Medicină, undeva lângă bustul crăpat al lui Avicenna, dau peste mine însumi, la 19 ani, citind o cărțulie cu povestiri de Borges, înaintea lucrărilor practice de anatomie. După formulele introductive de binețe, încep a debita sfaturi și revelații despre prezent, pe care eu-cel-mai-tânăr le ascult politicos.

“Încep cu răul, din prudență. Pregătește-te pentru dezamăgiri. Facultatea nu e cum ți-ai imaginat-o, iar meseria – cu atât mai puțin. În facultate, o să simți nevoia unor mentori, pentru că așa e făcută medicina, dar nu o să-i găsești acolo unde o să-i cauți, ci întâmplător, pe coridor, atunci când nu ești atent. Unii dintre ei îți vor zice doar trei vorbe, dar o să fie mai importante decât un întreg curs anual.

Nu o să mai “tocești” niciodată. Deși toată lumea știe că la medicină pierzi nopțile învățând, dacă dai de un curs care trebuie tocit, evită-l. Caută în schimb o carte despre materia aia care să poată fi citită cu plăcere. Întotdeauna e una la bibliotecă. Și o să o citești cu plăcere pentru că oamenii care au scris-o iubesc ceea ce fac, iar dragostea trezește interesul și pentru informația cea mai aridă. Preferă metoda asta chiar dacă auzi că la examen profesorul vrea să scrii cuvânt cu cuvânt după cursul lui. Nu e adevărat. Iar în felul ăsta, facultatea o să treacă foarte ușor.

Vor fi câteva examene care vor părea foarte grele, cum e cel de rezidențiat. Greutatea lui e mai curând simbolică. Nu o să-ți spun cum o să te descurci, dar o să-ți spun că ceea ce contează e să te duci acolo cu inima cât mai ușoară. Pe lângă suferințele pe care va trebui să încerci să le îngrijești, examenele astea sunt lipsite de orice importanță.

În facultate, există o pregătire fără nume, catedră sau cursuri scrise, dar care o să aibă loc în fiecare zi, chiar și când nu mergi la spital. E pregătirea în fața suferinței. O să ai impresia repede că ești pregătit și că ți-ai călit inima: nu e adevărat. Suspectez că niciodată nu va fi adevărat. Ce pot să-ți spun e că, deși te vei teme la început că te vei încărca prea mult și că vei suferi și tu, pericolul permanent e cel contrar: să nu mai fi sensibil la suferință. De asta ar trebui să te temi. Să te obișnuiești cu răul e marea boală psihică profesională a medicinei.

Nu știu ce aștepți de la viitoarea poziție de medic, nu te-ai gândit prea mult la treaba asta. Dacă aștepți să fii iubit, o să fii iubit, dar nu pentru că ești medic. Dacă aștepți să fii respectat, nu e bine. Mai întâi pentru că ăsta e un motiv foarte prost de a da la Medicină. E un motiv egoist și narcisic, scuzabil poate de confuzia adolescenței. Mai apoi pentru că nu o să fii respectat pentru că ești medic. S-a adunat foarte mult resentiment împotriva medicilor. O mică parte din el e normal, și e de fapt ranchiuna străveche împotriva vulnerabilității pe care boala ți-o aduce. O altă parte o merităm din plin, și trebuie să îți asumi lucrul ăsta, chiar dacă tu nu vei face cu mâna ta răul făcut de alții înaintea ta. “Spiritul de breaslă” înseamnă asumarea, nu diluarea responsabilității. Iar o altă parte te va revolta și te va obosi, dar altcineva, când vei fi proaspăt medic, îți va spune să nu te superi cu adevărat niciodată. Deși întreg teatrul medical, scenografia noastră, decorul cabinetului și deghizarea în halatul alb par să indice contrariul, între tine și pacientul tău nu există nicio diferență de clasă. Sunteți în aceeași barcă, împărtășiți suferințe, dorințe, slăbiciuni și temeri comune. Într-o zi tu o să fii bolnavul și un alt doctor o să fie în locul tău. Înțelegerea reciprocă este posibilă.

Nimeni nu va avea încredere în tine doar pentru că ești medic. Va trebui să te bați ca să obții încredere, de fiecare dată, de la zero, sau chiar de la minus unu, cu fiecare om pe care îl vei cunoaște. Contrar aparențelor, ăsta e un lucru bun. Încrederea e pentru superstiții, pentru “punerile deasupra”. Medicina nu e o punere deasupra, ci o imersiune.

Dacă aștepți să faci bine, să știi că nu o poți să-l faci singur. Poți să încerci, dar probabilitatea maximă e să nu conteze. Cu toate astea, din punct de vedere profesional, te vei simți adesea foarte singur.

E în regulă să nu dormi noaptea gândindu-te dacă ai făcut sau nu bine. O noapte pierdută din când în când face bine la sănătatea psihică.

O să faci greșeli și o să acumulezi regrete.

Senzația că nu ai făcut tot posibilul pentru un om e de regulă corectă, cu toate astea nu o să reușești aproape niciodată să faci tot ceea ce ar putea fi făcut. Întotdeauna e loc de mai bine.

Va veni o vreme când să stai pe bancă în parc o oră, citind povestiri, va părea un lux extravagant.

Sunt foarte multe informații de asimilat, și niciodată nu vei putea afirma că ești mai deștept ca anul trecut. Competența ta profesională e un bun perisabil, va trebui permanent împrospătată. Și timp o să fie foarte puțin.

Acum crezi că onorabil e să rămâi în România să profesezi. Dar multă vreme de aici încolo vei fi aproape mereu pe punctul de a pleca. Nu cred că o vei face, dar nu e onoare, nici dezonoare, nici în a rămâne, nici în a pleca. Sunt simple opțiuni de viață, și faptul că ai opțiuni e extraordinar, va fi prima ta sursă de libertate și liniște sufletească.

Vor fi satisfacții, unele chiar mari, dar ele nu pică în categoriile obișnuite, recunoscute social. Nu vor fi bani mulți. Nu va fi recunoaștere, prestigiu și statut social de invidiat. Nu va fi putere. Pentru că, după cum ziceam, e mereu loc de mai bine, nu va fi nici măcar satisfacția lucrului terminat și bine făcut. Dar vei întâlni oameni și situații extraordinare. O să înveți ceva în plus în fiecare zi și nicio zi nu o să fie degeaba. Senzația de stagnare, de rutină, de ennui, care contaminează atâtea vieți, o să îți fie străină. Mulți oameni reușesc să afle o poveste, și țin de ea tot restul vieții, ca în Fahrenheit 451 a lui Bradbury. Până la vârsta mea, eu am aflat peste o mie de povești care merită să fie păstrate. Și sunt doar la început. Și nu e doar voyeurism legitim, pentru că propriul meu drum se intersectează cu toate aceste istorii. Recunosc că poate e o satisfacție egoistă, dar curiozitatea e un egoism benefic, dacă există așa ceva. Îmi place să cred că am devenit mai sensibil la frumusețea oamenilor, precum și la urâțenia lor. Probabil că n-o să apuc sau n-o să fiu în stare să scriu nicio carte despre toate astea, așa că mă întâlnesc cu tine acum și ți le zic ție. Toate viețile au sens, dar viața ta va avea un sens simplu și imediat accesibil, și asta o să fie a doua ta sursă de libertate și liniște sufletească.

Încearcă să-ți aduci aminte să cânți mai des la flaut peste cincisprezece ani, eventual chiar să faci progrese, altfel n-are niciun rost.

Și acum te las, deși probabil că sunt încă foarte multe de zis, dar solilocvia trebuie practicată cu moderație.”

Și să mai zicem că versiunea mea tânără o să clatine din cap și n-o să fie de acord cu mine la toate punctele. Și o aibă la rândul ei sfaturi și profeții pentru mine-cel-mai-bătrân. Și că eu o să fiu suficient de înțelept încât să le ascult.