În vremurile de început ale meseriei mele, când psihiatrii erau niște erudiți care își aplecau atenția asupra „nebuniei” și scriau tratate groase despre un singur simptom, sau chiar despre un singur pacient, fenomenul psihotic era aproape sinonim cu ceea ce este de neînțeles. Cu ininteligibilul. Experiențele halucinator delirante care apăreau în schizofrenie, și nu numai (pot apărea în orice tulburare psihică, de fapt, dar asta e altă discuție), erau definite ca fiind acele experiențe care sunt cu neputință de priceput de către ceilalți oameni, cei care nu le au. Erau și alte caracteristici, desigur, de exemplu tăria de nezdruncinat a convingerilor delirante, în ciuda oricărei argumentații logice. Însă, una peste alta, experiența delirantă era privită ca o despărțire fundamentală de tot ceea ce înseamnă sens și realitate.
Și asta nu doar în ceea ce privește conținutul delirant, acela care poate fi pus în cuvinte, ci și relația omenească, socială, afectivă, pe care încercai să o ai cu un pacient psihotic. Karl Jaspers, de exemplu, susținea ca element diagnostic un anume sentiment pe care psihiatrul îl are atunci când stă de vorbă cu o persoană cu schizofrenie (sau „dementia praecox”, cum i se spunea pe atunci). „Sentimentul praecox” (praecox Gefühl) îi numise el, și de fapt era o absență a empatiei. Atunci când vorbim cu un obișnuit, simțim o rezonanță afectivă, atât de naturală încât nici nu-i dăm atenție. Jaspers resimțea acut o absență a acestei rezonanțe. Ca și cum nu ar fi fost în aceeași lume cu pacientul, și între cele două lumi era o barieră impenetrabilă. A trebuit să vină Henri Ey ca să afirme, în Tratatul de Halucinații, că simptomele delirante au mereu un sens, dar Ey este o lectură dificilă și puțini sunt psihiatrii care se încumetă să-l abordeze.

Deceniile au trecut, și fenomenologia psihiatrică, inspectarea și analizarea atentă a simptomelor, nu prea mai e la modă. Azi e suficient să identifici o listă de simptome, și poți să pui un diagnostic convențional: psihiatria e mult mai ușoară, ca să zic așa. Nici nu se mai scriu monografii despre un singur pacient, un singur caz, ci studii ce includ mii de cazuri. Schizofrenia (și fenomenul psihotic în general) este tratabil, și avem un arsenal întreg la dispoziție pentru a-l pune din nou pe pacient în contact cu realitatea.
A însă neschimbată ideea generală că ceea ce se petrece înăuntrul experienței delirante este un miez dur și ireductibil de lipsă de sens, cu care nu are rost să încerci să comunici, pentru că este imposibil.

Eu unul sunt de acord că nu are rost să sălășuiești prea mult în interiorul unui delir. Prea multă fascinație morbidă pentru abisurile patologice strică. Și, reciproc, mi-ar plăcea să văd o mai mare tendință a culturii noastre către pozitiv, către luminos, către spiritualitatea superioară, mai multă construcție și mai puțină deconstrucție. Ceea ce este însă esențial, și de neocolit, e să înțelegi suferința profundă care se ascunde în fenomenul psihotic. Să nu-l privești cu teamă: secole de-a rândul societatea a privit psihoza cu teamă, și nimic bun nu a ieșit din asta, numai marginalizare, persecuție și stigmatizare.

Și uneori, în ciuda fenomenologiei psihiatrice, sceptice, e foarte posibil, chiar ușor să faci asta. Și m-am gândit că cel mai bine ar fi să dau un exemplu. Unul tragic, însă elocvent.

Ați auzit de Brian Charnley? A fost un pictor englez, care, în 1971, când avea 23 de ani, a fost diagnosticat cu schizofrenie. Acest lucru nu l-a împiedicat să continue să picteze. Celebritatea i-a venit post-mortem, datorită unei serii de autoportrete, pe care care Charnley le-a făcut după ce și-a întrerupt, voluntar, tratamentul. Experiența a fost una nefericită, ca să folosim un eufemism: Charnley s-a sinucis după ultimul portret. Însă ne-a lăsat o mărturie extraordinară a propriilor trăiri, o mărturie cu atât mai tulburătoare încât nu necesită cuvinte, nici semiologie psihiatrică, ci te atinge imediat și dureros.
Iată câteva dintre autoportrete, în ordine cronologică. Seria completă se găsește aici.

Nicio descriere fenomenologică nu poate să zugrăvească o imagine mai elocventă a trăirii psihotice decât cea făcută de Charnley, fără vorbe, fără limbaj, ci prin artă. Există așadar o poartă empatică, o cale de experiențiere nemijlocită a suferinței celui „alienat”, și ea era dintotdeauna cu noi, la îndemână, sau cel puțin de când frumosul estetic există în lumea oamenilor.
Exemplul lui Charnley nu e singurul. Îmi trec prin minte nume ca Heinrich Anton Müller, sau Louis Wain, și mai sunt. Poveștile lor nu au finaluri neapărat fericite, dar în ceea ce au făcut ei, în faptul că ne vorbesc acum, la multe decenii distanță, prin operele lor, e multă speranță. Speranța că nici cea mai cumplită singurătate nu e de neînfrânt.