Aparent, psihiatrul și scriitorul au multe în comun. Ambii explorează drumurile ramificate ale poveștilor omenești, în timp ce majoritatea restului lumii nu se aventurează dincolo de autostradă. ȘI la psihiatru, și la scriitor, poveștile vin de la sine. Există numeroase cazuri de psihiatri-scriitori, și nu mă refer la psihiatrii care scriu literatură de popularizare, ci la cei care scriu romane, poeme, scenarii. Mai e o asemănare, mai subtilă: și scriitorul, și psihiatrul, procesează povestea pentru a extrage din ea un fel de esență. Scriitorul face asta întotdeauna, chiar și atunci când e vorba de non-ficțiune și faptele sunt relatate, aparent, ca atare.
Și cu toate astea, cele două meserii sunt fundamental opuse. Scriitorul e la rândul lui un povestitor, el dă mereu mai departe. Psihiatrul nu poate face asta. El trebuie să rămână tăcut.
De foarte multă vreme mi-am dorit să scriu. Încă dinainte de a da la medicină. E foarte posibil ca de fapt de asta să fi dat la medicină. Sunt atât de multe lucruri care ar merita povestite. Și uite că nu pot. Am descoperit că secretul profesional e mult mai mult decât o regulă scrisă pe o hârtie: ea e parte din mine. Nici dacă aș vrea și mi s-ar permite nu aș putea să relatez poveștile pe care le primesc. Nici măcar ascunzând elementele de identificare ale deținătorului poveștii, nici măcar cu acordul acestuia și în scopuri științifice. Poveștile astea nu-mi aparțin, eu doar am privilegiul extraordinar de a le primi, și datoria mea e să le ascult, să nu judec altfel decât prin filtrul profesional, și să dau înapoi ceea ce pot da înapoi.
Există un rău în secretul ăsta, desigur. Sunt povești pe care restul lumii refuză să le audă și ar trebui să le audă. Dar nu sunt eu cel care le poate spune, nu am dreptul ăsta.
Deocamdată, tot ce pot scrie sunt textele astea, destul de abstracte, chinuite și sterile, și care nu știu dacă ajută pe cineva. Mă ajută nițel pe mine, e adevărat. Ele sunt poveștile psihiatrului. Am un sertar plin cu ele și le folosesc după caz, după cum neurologul își folosește ciocănelul și internistul stetoscopul. Sper ca într-o zi să găsesc o cale mai bună. Încă nu am pierdut speranța.
Dar pe dumneata, cititorule, care nu ești legat de mâini precum sunt eu, ce te împiedică să-ți spui povestea?
Cititi Irvin D. Yalom. Combinatia perfecta psihiatru-scriitor. Il iubesc.
Abstracte, chinuite si sterile?
chinuite nu cred, poate muncite – si asta este destul de evident.
iar sterile – nicidecum 🙂 E clar ca nu se pot spune povestile pe care le aflati de la pacienti. Dar cred ca aceste povesti, desi par bogate, ar deveni exact sterile daca ar fi transcrise ca atare. Interesant este ce mecanisme de sens incheaga ele in imaginatia celui care scrie de placere. Si instrumentarul celui care scrie este interesant. plus munca etc
textele astea pe care le numiti chinuite si abstracte sunt minunate. Si nu vad ce va impiedica sa extrageti esenta dintr-un film, spre exemplu, pe care il vedeti live sau la cinema, ca sa o transformati in scenarii-romane-nuvele-poeme 🙂
De ce zic asta? – pentru ca si eu am o profesie despre care pot pretinde ca nu-mi lasa timp tentatiei, sa zicem, de a analiza stilistic vreo locutiune adeverbiala din Codul de Procedura civila…, pentru a demonstra, asa de chichi si numai de trei lei ridichii, cum s-au modificat mentalitatile astazi si cat de clar se vede asta in limbajul tehnic normativ. Sau alte nonutilitati despre geometria pura a straturilor de teme din Ma numesc Rosu, al lui Pamuk – care e un roman ce se poate desena cu compas si echer.
Dar, pentru ca ultima remarca a articolului mi-a activat rotitele, hai sa zic de ce, totusi, eu nu-mi sc riu povestile:
pentru ca nu le am inca. pentru ca inca nu s-au inchis in universul lor circular, autonom. pentru ca imaginea sau continutul (l’histoire), nu par suficiente in sine si le trebuie structura de coerenta, de discours. poate le trebuie chiar structura de motivatie. pentru ca nu am terminat de distorsionat esenta pura-si-seaca extrasa din codurile sau din romanele sau filmele care-mi cad in mana.
Dar ale Dvs. se incheaga si intra in postari luminoase si alerte. Aveti si o unitate de perspectiva – cea a psihiatrului – care da coerenta si profunzime. De-as fi eu singurul cititor fidel, va asigur ca merita sa scrieti 🙂 :), ha!
Salut voios!
Păi, ce pot să zic, în afară de mulțumiri pentru cuvintele amabile? 🙂