Marea provocare a psihiatriei de astăzi este obiectivitatea.

Nu e o provocare nouă: de-a lungul timpului, psihiatrii au crezut într-o cauză organică, observabilă de un terț, a bolii mintale, și au tot căutat-o. Exemplul cel mai elocvent e poate Emil Kraepelin, „părintele nosologiei psihiatrice”, care intenționa să-și fundamenteze clasificarea bolilor psihice prin studii anatomo-patologice, disecții ale creierelor persoanelor care suferiseră de asemenea tulburări. Reușita i-a fost parțială și conceptualizarea imperfectă: spre exemplu, pentru că nu găsise nicio leziune vizibilă cu ochiul liber în cazul psihozei maniaco-depresive (astăzi numită tulburare bipolară), a conchis că e vorba despre o „psihogenie”, adică o boală cu o etiologie pur psihologică. Opoziția dintre psihogenie și endogenie (boala produsă de o leziune a corpului) e mai veche: Charcot, la jumătatea sec. XIX, considera că „isteria” e o boală organică; elevul său, Babinsky, era de părerea opusă: că isteria este atât de diferită de marile suferințe neurologice (cele cu cauze organice mult mai clare), că nu poate fi considerată decât de origine pur psihologică.
Aveau dreptate, probabil, amândoi și niciunul. Ceea ce ei numeai isterie nu e, în mod sigur, ceva produs în mod direct de o leziune a creierului, cum e accidentul vascular. Pe de altă parte, are sens să vorbim despre modificări ale minții fără modificări ale creierului? Putem să aplicăm în știință modelul lui Descartes, pentru care spiritul este imaterial, ca un călăreț inteligent ce conduce un cal, adică corpul?

Mult mai aproape de zilele noastre, Eric Kandel, „neuropsihiatru” laureat al Nobelului în 2000 pentru cercetările sale fundamentale în domeniul neuroștiinței memoriei, încerca să integreze o dată pentru totdeauna cele două ipoteze ale cauzelor bolilor psihice într-o paradigmă care să permită o obiectivitate cât mai mare. Pentru el, distincția dintre endogenie și psihogenie este eronată, și comportamentul uman, în toate aspectele sale, poate fi văzut doar ca o interacțiune în ambele sensuri dintre gene și mediu. Creierul e undeva la mijloc. Astfel, toate aspectele bolii psihice ar putea fi obiectivabile în timp, chiar dacă acum avem multe zone necartografiate între organic și psihic.

Ne putem oare imagina o psihiatrie a viitorului complet obiectivă? În care totul să știm despre boala psihică, în mod detașat, științific?

Nu toți sunt de părerea asta. Max Weber, „părintele sociologiei”, considera că nicio știință socială nu poate fi pur obiectivă. Că în mod necesar vor apărea criterii subiective în ecuație. Atâta timp cât rămânem în zona obiectivității, putem genera foarte multă informație despre ceea ce se întâmplă, însă niciodată nu vom putea lua atitudini practice, măsuri care să schimbe ceea ce se întâmplă. Cu alte cuvinte, observația științifică și judecata de valoare sunt două lucruri complet diferite. Karl Jaspers, mare admirator al lui Weber, a aplicat acest tip de gândire în psihiatria sa, și mai târziu, în filozofia sa. Jaspers, contemporan cu Kraepelin, adoptă clasificarea kraepeliniană, însă refuză să o vadă ca pe o categorisire naturală. Pentru el, toate aceste clasificări nu pot fi decât moduri temporare de a ne pune ideile în ordine, lucru util și chiar indispensabil, dar supus permanent adaptării și modificării la cerințele curente. Științele sociale nu sunt și nu vor fi științe exacte. De exemplu, după Jaspers, diferența dintre schizofrenie (pe atunci numită dementia praecox) și psihoza maniaco-depresivă nu e neapărat obiectivă (leziuni pe creier) ci subiectivă: față de persoanele cu schizofrenie, trăim un sentiment aparte, de blocaj empatic, în timp ce cu bipolarii putem empatiza, indiferent de faza în care se află.

Mult mai târziu, după cel de-al doilea Război Mondial, Jaspers, ieșit din cercul strâmt al psihiatriei, spunea că filosofia nu va fi niciodată o știință. Știința trebuie, după el, să urmărească „puritatea maximă”, adică obiectivitatea, în timp ce filosofia trebuie să gândească „în alianță” cu știința, dar „radical diferit” de ea. Știința este necesară adevărului filosofic, fără însă să fie determinantă. Nu am căderea să discut aici (sau în altă parte) filosofia jaspersiană a existenței, dar ceea ce cred că am înțeles este că, după Jaspers, filosofia implică judecăți de valoare, care sunt non-obiective și chiar non-raționale. Nu în sensul de non-inteligente, ci în sensul că ele nu au la bază observația științifică, ci propria noastră existență. Jaspers nu este niciun moment un iraționalist. Pentru el, o filosofie existențială trebuie să ia întotdeauna în calcul adevărul obiectiv, științific, dar nu se poate limita la el, pentru că suntem oameni. “Problema grea” a filosofiei minții, recte problema conștiinței, e o reformulare mai simplă, sau un caz particular al problemelor filosofiei existențiale.

De ce ar face excepţie psihiatria, care nu e altceva decât, la rândul ei, un caz  particular al problemei conștiinței? Este psihiatria reprezentantul obiectivității, al științei, și atât? Mult mai probabil este ca psihiatria să fie pentru neuroștiințe ceea ce filosofia este pentru știință, în general.
Când Jaspers l-a declarat pe Max Weber filosof, a stârnit un scandal în lumea filosofilor, care nu erau deloc dispuși să primească un om de știință în rândurile lor, nici măcar simbolic. Dar Max Weber era filosof (deși nu s-a considerat niciodată unul) tocmai prin faptul că nu putea să se limiteze, în științele sociale, la obiectivitatea strictă a biologului. Filosofia reală este în mod fundamental pragmatică. Chiar dacă tindem să nu o considerăm astfel, pentru că, atunci când vorbim de ea, ne imaginăm niște academicieni într-un turn de fildeș.
Psihiatrii de astăzi sunt, fără îndoială, niște efectori ai științei, ceea ce e foarte bine. Însă psihiatria a fost și trebuie să fie şi altceva: o manifestarea a umanismului. Dacă psihiatria vrea să aibă pretenția că se ocupă cu oameni, deci cu existențe, și nu cu concepte sintetice cum sunt tulburările psihice, atunci ea trebuie să fie filozofie.