Eram rezident într-un spital universitar de psihiatrie. Amfiteatrul clinicii avea un paznic bătrân. Paznicul suferea de o foarte veche psihoză cronică. Psihoza nu mai era activă, însă omul își găsise o umilă utilitate în singurul loc în care fusese cât de cât acceptat de-a lungul lungii sale vieți: spitalul de psihiatrie – ceea ce în sine e o poveste banală și tristă. Își făcea datoria cu o strictețe de care niciun angajat obișnuit nu ar fi dat dovadă: nimeni, absolut nimeni nu intra în amfiteatru fără aprobarea oficială, sau neînsoțit de persoane oficiale. În acea zi, o studentă la medicină a ajuns mai devreme la cursul de psihiatrie, și a vrut să intre în amfiteatru. Bineînțeles că paznicul bătrân nu a deschis ușa. Nu știu toate detaliile, pentru că nu am fost de față, dar din câte am înțeles, studenta a încercat mai întâi să joace cartea ierarhiei medicale: la urma urmelor, ea era ditamai studenta la medicină, și paznicul – doar un amărât de paznic bătrân. N-a mers nici așa, și ceva din inflexibilitatea paznicului, poate o formă de praecox Gefühl, a înspământat-o literalmente pe studentă, care i-a administrat paznicului o palmă de autoapărare preventivă, apoi a sunat la poliție.
Incidentul s-a oprit aici: nu era necesară nicio intervenție a poliției, și studenta nu fusese în niciun pericol real. Pericolul imaginar a fost însă maxim – groaza irațională, înrădăcinată în prejudecată, pe care unii oameni, fie ei chiar studenți la medicină, o au atunci când află singuri în prezența unei persoane cu o tulburare psihică.
Interesantă a fost reacția solidară, de a doua zi, a studenților, care ne-au reproșat – era un reproș generic adresat clincii, probabil – că nu facem cumva să marcăm bolnavii psihici, ca să fie ușor de recunoscut și astfel de incidente să fie evitate. Eventual – a susținut un student într-un puseu de umanitate – să punem o etichetă pe hainele lor pe care să scrie „resocializat”, „bolnav mintal” sau „nebun” fiind pesemne prea urât. Omul normal la cap ar putea atunci să evite pur și simplu să interacționeze cu „resocializații”, sau eventual să se arate indulgent cu aceștia dacă nu sunt respectuoși față de cei normali la cap.
Presupun că acum, la rece, nu trebuie să explic nimănui cât de nedreaptă ar fi o asemenea măsură. Și când spun nedreaptă, vreau să zic fascistă, imorală, inumană, extrem de periculoasă, criminală, etc. La rece, e ușor să fim corecți și să condamnăm discriminarea. (În paranteză fie spus: însemnarea și discriminarea se face, în orice spital, nu doar de psihiatrie. Paznicul era „în civil” pentru că, de fapt, nu mai era un pacient al spitalului. Altfel, orice pacient, în orice spital, este obligat să stea în pijama. Spitalul nu a fost niciodată o instituție democratică și egalitară.)
La cald însă… La cald, de exemplu atunci când cineva deschide focul asupra altor oameni, în plină zi, primul reflex al unor persoane de la televizor este acela de a reproșa psihiatriei că nu a făcut nimic ca să marcheze acel om. Cazurile sunt aparent total diferite: în primul, avem de-a face cu o persoană cu o veche tulburare psihică și care nu prezenta niciun pericol, în al doilea, cu o baie de sânge al cărei autor a avut la un moment dat o internare la psihiatrie. Însă în această însemnare nu este vorba despre indivizii respectivi, ci despre o reacție a societății. Este vina psihiatriei că nu epurează elementele nedorite sau periculoase? Sau este vina unei societăți în care armele de foc se pot afla, legal, în posesia unor civili? O societate care reacționează extraordinar de lent, sau deloc, la violenșa conjugală? Personal, consider că toate armele de foc ar trebui scoase în afara legii: inclusiv cele de vânătoare. Dacă ar fi după mine, aș da un aviz negativ pe toate fișele medicale pentru permisele de port-armă pe care trebuie să le semnez, pentru că nu cred în discernământul niciunei persoane de administra moartea, chiar dacă o administrează unor mistreți inocenți, într-o pădure. Dar nu e după mine, și datoria mea e doar să bifez dacă omul din fața mea dă semne evidente de boală mintală periculoasă în cele câteva minute în care îl văd, la cabinet. Și dacă nu ar da semne de violență iminentă decât mult mai târziu, eu aș fi responsabil, în ignoranța mea, pentru că am acceptat să garantez cu parafa, numele și expertiza mea că acel om nu va fi violent – pentru că astfel interpretează oficialitățile certificatul eliberat de mine, nu cum aș vrea eu, nimeni nu citește subtextul imprevizibilității și absurdului vieții, și eu trebuie să știu lucrul ăsta.
Totuși, sunt voci care afirmă că psihiatria ar trebui să facă ceea ce legea nu poate face: să condamne înainte de crimă. Ar trebui oare să punem o „bulină roșie” pe buletinul tuturor pacienților care au fost internați vreodată la psihiatrie, distrugându-le orice șansă de a fi priviți omenește de restul lumii, sperând că astfel am salva alte vieți inocente, cum sunt cele pierdute în coaforul de la Perla? Am putea elimina din societate zece mii de oameni nepericuloși, pentru a elimina astfel unul extrem de periculos? Și ar fi o asemenea măsură eficace în vreun fel? Ce l-ar împiedica pe un astfel de om să treacă oricum la act, afară doar de un linșaj public?
(Și, à propos de linșaj public, ce fel de etică urmează jurnaliștii care încearcă cu orice preț să surprindă cu camera fața unui om pe care tot ei îl suspectează de o gravă boală psihică?)
Nu vreau să fiu înțeles greșit. Sigur că, și în cazul unui eveniment tragic și imprevizibil, există responsabilități ce trebuie distribuite și asumate post-factum. Există greșeli din care trebuie să învățăm. Sigur că psihiatria poate prezice, uneori, comportamentul violent: deși nu poate face acest lucru la nivel de screening populațional și e o unealtă mai curând specifică, și nu sensibilă. Mai mult, așa cum destule studii au arătat-o, boala psihică nu e o condiție nici necesară, nici suficientă declanșării unui act de violență, și probabil că mult mai important, din punct de vedere cauzal, e de contextul în care actul de violență are loc. Și psihiatria chiar protejează societatea de violență, în limitele ei medicale, tratând o boală atunci când i se cere acest lucru. Ceea ce mă deranjează pe mine, ca psihiatru, este ideea, fie ea survenită în condiții acute, de criză, că simpla internare la psihiatrie ar trebui să fie imediat raportată organelor responsabile cu controlul violenței, să aprindă automat semnalele de alarmă prin care societatea se apără de rău. Mă deranjează ideea unei „evidențe” psihiatrice, unui catastif cu bolnavi mintali care să poate fi consultat de societatea civilă în procesul de selecție a membrilor ei. Dacă aș fi obligat, legal, să particip la întocmirea unui asemenea catastif, mi-aș abandona calitatea de medic și m-aș apuca de grădinărit, undeva, într-un loc departe de lume.
exista si reversul medaliei, acela in care un facator de rele poate fi, legal, absolvit de responsabilitate pe motive psihiatrice. asta aplicandu-se, potential, si lui Gheorghe Vladan. sau tentativa de a-l disculpa pe Anders Behring Breivik.
Ca de obicei, un excelent articol marca Vlad Stroescu.
Pe linga cele descrise mai sus de tine ma intriga prezenta psihologilor datatori cu parerea despre un caz si un pacient pe care nu l-au vazut niciodata. Imi seamana a mama Ciresica, fiica printesei Omida. Cum te poti pronunta tu, pretins profesionist, asupra unui ( posibil ) bolnav caruia nu i-ai vazut nici o analiza si nu i-ai aplicat vreun test?
In al doilea rind, mai exista cazuri similare tragediei petrecute. Am uitat de acei soldati care, in timpul armatei obligatorii, aveau prostul obicei de a-si trage un glonte in cap cit stateau in post. Asta dupa ce psihologul a spus ca sint apti. Testele si evaluarile au si ele marje de eroare, de ce atitia pareristi le cred instrumentele perfecte? Comportamentul uman are doza sa ( destul de insemnata ) de imprevizibil.
Am un sentiment ca accidentul de la coafor nu putea fi prevenit. Poate n-ar fi avut amploarea asta daca omul n-ar fi avut un pistol in mina, dar daca in delirul lui lua o ghioaga si facea acelasi lucru cu nevasta-sa si cu cealalta pe care avea el boala, pe cine mai dadeau analistii vina?
Miorlaupufos acelasi lucru il putem spune si despre psihiatrii datatori cu parerea despre un caz si un pacient pe care nu l-au vazut niciodata, caci au fost si din acestia pe la televizor.
Vlad, foarte bun articolul si ai perfecta dreptate.
Miorlaupufos, in filmele americane politiste ai vazut deseori ca psihologul/profilerul incearca sa faca un portret psihologic unui terorist/criminal etc DUPA ce a comis o atrocitate. Adica bazindu-se pe ceea ce a facut. Nici ei nu au aplicat teste si nu stiu nici macar cum arata criminalul. Nu doar in filme se procedeaza asa si nu doar psihologii ci si psihiatrii.
In fine, articolul dvs d-le Vlad Stroe este foarte bun si prezinta un punct de vedere foarte pertinent. Mi-a placut foarte mult. (de citeva luni incepusem sa va urmaresc blogul, am dat peste el cautind informatii despre depresie, distimie)
Ca de obicei, o mare prostie, marca Vlad Stroescu.
“Personal, consider că toate armele de foc ar trebui scoase în afara legii: inclusiv cele de vânătoare”
Daca atit ii duce capul pe unii, lucrurile sunt extrem de clare.
Interziceri peste interziceri.
Oamenii sunt atit de bolnavi de totalitarism incit li se par normale asemenea prostii.
Singurul lucru in favoare dvs domnule pisalog, e ca macar vorbiti in nume propriu, adica seful politiei romane a spus aceeasi timpenie ca si dvs. fapt pt care dumnealui ar fi trebuit demis in secunda 2.
Asa fac toti: cind TU nu esti in stare macar sa-ti faci treaba conform procedurilor, da vina pe TOTI ( ca sa te scapi pe tine).
Extrem de original.
Părerea mea despre arme era una strict personală și subiectivă, alex. Tot așa cum nu-mi plac nici automobilele în oraș, dar nu sunt atât de naiv sau rupt de realitate încât să pretind un oraș fără mașini.
Ca outsider al domeniului înțeleg că psihiatria nu face servicii directe societății ci, indirect, prin intermediul pacienților săi.
Dacă mă gândesc mai mult, la fel și majoritatea celorlalte ramuri medicale aplicate.
Corect?
Articolul e bun si trateaza subiectul in masura in care se poate face. Parerea despre arme e din pacate discutabila: o data pentru ca in lipsa unui pistol se poate folosi un banal cutit de bucatarie mai solid, cu rezultate similare, apoi pentru ca armele de vanatoare sunt necesare in unele situatii (de pilda in satele de munte unde ursii sau mistretii ataca oameni ocazional, nu doar la Brasov sau la Sinaia unde sunt ursi gunoieri) si, nu in ultimul rand, o natiune fara cultul armelor personale va fi intotdeauna o natiune usor de supus, controlat si abuzat de catre stat. Statele totalitariste sunt primele care profita de pe urma interzicerii armelor.
Nu psihiatria trebuia sa il marcheze pe omul ala, ci politia. Omul avea deja o gramada de reclamatii pentru comportament violent; daca i se retragea la timp arma aia, daca un tribunal il trimitea obligatoriu la psihiatru si ii dadea interdictie sa se apropie de nevasta, daca nevasta era pusa sub protectie- poate tragedia era evitata.
P.S. Nici mie nu imi plac masinile in oras, si sint deja orase care experimenteaza cartiere free-car. Si da, ar trebui interzise TOATE armele de foc, FARA exceptie, oriciti alecsi s-ar impotrivi.
“nu cred în discernământul niciunei persoane de administra moartea”
Foarte bine spus.
Din pacate reactia majoritatii e tot un simptom de boala psihica. Si in loc sa analizeze cauzele, ei insista sa traiasca tot la fel, cum le place, asteptand insa rezultate diferite. Si fiecare se mira cum de e atata violenta, si se duce sa se “relaxeze” la un film cu violenta extrema sau sa joace un joc in care omoara pe cineva etc etc etc.
“mi-aș abandona calitatea de medic și m-aș apuca de grădinărit, undeva, într-un loc departe de lume.”
Ideea e foarte buna, dar pentru asta risti sa fii catalogat ca “bolnav psihic”. 🙂
Alex, in momentul in care spui ca cineva scrie “de obicei” “mari prostii” inseamna ca tu “de obicei” citesti “marile prostii” pe care le scrie persoana respectiva.
Deci blogul lui Vlad “de obicei” merita citit. Cu regularitate.
In felul tau, i-ai facut de fapt un compliment lui Vlad 🙂
Personal, Vlad, nu stiu ce ar putea face psihiatria pentru a tine oamenii periculosi departe de societate, avand in vedere pe de alta parte ca acesti indivizi stau in clinicile de psihiatrie pe banii platitorilor de taxe. Acum o saptamana in orasul unde stau a fost eliberat un violator si prompt a violat doua femei pana l-au prins. Are 19 ani. Intretinerea lui pe toata viata in spital ar costa o avere. De ce am plati noi pentru el, cand nu se stie daca noua, cetatenilor normali la cap, ne va plati cineva o pensie decenta?
Psihiatrul nu se ocupa de prevenirea violentei in general. Poate da un aviz in legatura cu riscurile legate de evolutia unei eventuale tulburari mintale la o anumita persoana.
E doar un aviz prin care decidentul (in acest caz politia) este informat daca persoana in cauza prezinta un risc semnificativ mai mare decat media din cauza unei tulburari mintale. Atat.
@vladstroescu
Pai asta e cu totul si cu totul ALTCEVA.
Ce m-a suparat pe mine e ca mereu vad oameni care, in momentul cind
apare o problema, scot din palaria magica solutia universala: INTERZICEREA.
Pe care solutie, fireste ca-s buni la suflet si ne-o ofera noua tuturor, deci inclusiv mie. Asta ma deranjeaza.
Iar ideea pacifista cu interzicerea armelor ar fi buna daca s-ar putea indeplini o singura conditie:
NIMENI pe planeta asta sa nu mai aiba arme deloc. Nici persoane, nici organizatii, nici state. Nimeni !
Pentru ca altfel, cei care le detin (fie ca sunt sau nu civili) au un avantaj fata de ceilalti.
Ca sa fiu mai clar as vrea sa va imaginati ca in Romania, oamenii ar fi avut arme cam cum e in America. Facem pariu ca nu mai dura 70 de ani comunismul in Romania ?
Observ ca s-au suparat fetele pe mine.
Asta e soarta geniilor, mereu neintelese. 😀
Fetelor, stiu ca e poate prea mult ce va cer dar incercati sa ginditi logic inainte de a vorbi.
Pentru evitarea tragediei, nu diagnosticul psihiatric era necesar, ci tratarea cu celeritate a plangerilor adresate politiei in situatia in care persoana mentionata dispune si de arme de foc. Cred ca in aceasta situatie singura capabila sa previna ar fi fost politia. Din pacate, cazurile de violenta conjugala sunt in general superficial tratate de catre politie, plangerile femeilor (caci in majoritatea cazurilor despre femei vorbim) sunt tratate cu destula condescendenta, mai multa atentie se acorda doar cand este vorba de copii minori (acolo statutul de victima este usor de pre-stabilit). In aceste situatii, politistul nu-si prea intelege rolul si nu-si prea vede locul, ii este greu sa identifice “victima” si “agresorul” si nu are parghii pentru a ajuta la inregistrarea siuatiei intr-un istoric care la un moment dat sa poata fi considerat semnificativ. Discutiile referitoare la diagnosticul psihiatric le consider colaterale, insa consider esentiale cele despre legislatia privind violenta in familie, existenta adaposturilor pentru victime si modul in care politia trebuie sa se raporteze la astfel de situatii.
fain text, cerebral, echilibrat, cu argumente.
un punct disonant, poate: “Dacă ar fi după mine, aș da un aviz negativ pe toate fișele medicale pentru permisele de port-armă pe care trebuie să le semnez, pentru că nu cred în discernământul niciunei persoane de administra moartea, chiar dacă o administrează unor mistreți inocenți, într-o pădure.” o persoana care are o arma de foc (nu vb de vanatori, unde regula la care te referi e valabila) nu administreaza moartea. lucrurile sunt ceva mai complexe , mai nuantate :).
btw, felicitari si pt http://vladstroescu.medlive.ro/2011/12/20/de-ce-sa-ne-pese-de-ceilalti/
spor!
In primul caz e vorba de o domnisorica sensibila, evident stresata numai la gandul ca trebuie sa intre intr-un spital de nebuni (da, da , asa zic multi, inclusiv din curtea noastra, a medicilor, din pacate) cu o reactie exagerata, fara vreun “feeling” psihiatric deosebit. In al doilea caz , al sociopatului , din punctul meu de vedere, care a omorat 2 oameni , problema e ca vrea sa scape prin umbrela psihiatriei. Imi aminteste cumva de bancul vechi cu tiganul la judecata: -Inculpat, povesteste cum s-a intampla. -Dom judecator, nu l-am omorat eu; s-a impiedicat si a cazut in propriul cutit. -Si? – Si tot asa, de 11 ori.
#conformunorstudii, 3 din 4 persoane au o problema ce ar putea fi investigata psihiatric. 🙁
Daca vedeti filmul “Falling Down”, cu Michael Douglas, realizati ce aproape suntem fiecare dintre noi sa cadem in extreme, triggerul e foarte fin, mai ales in societatea in care traim.
Personal, cred ca societatea trebuie sa descurajeze comportamentul deviant prin valorile impartasite, dar daca acestea lipsesc…cautam vinovatii in alta parte.
Printre aia “3 din 4” sunt si psihiatri?
Una din problemele ce ar putea fi investigate psihiatric este si tendinta tot mai acuta de a confunda realitatea cu fictiunea (filmele) si de a lua modele de viata din filme?
V-am descoperit de curand asa ca imi cer iertare pentru acest comentariu intarziat.
Violenta, ca manifestare fizica, este un ultim stadiu al violentei. Violenta se manifesta si verbal (vezi comentariul lui Alex), dar ea poate sa fie si inlauntrul nostru si sa nu se vada in exterior. Care sunt cauzele violentei? In cazul pe care il povestiti violenta s-a manifestat din frica, dar cred ca ea este un rod al culturii, cred ca violenta se cultiva ca alternativa de solutionare a unor situatii. Alternativa de a rezolva problemele prin violenta, este cea mai simpla si necesita cel mai mic efort interior. Violenta poate fi si rezultatul acumularii unor tensiuni interioare aparute printr-o traire sufleteasca gresita. Ea prin manifestare (fizica, verbala. chiar si gandita) aduce o descarcare a acestor tensiuni, in care omului nu-i place sa traiasca. Stoparea violentei nu se face atat de usor cum afirmati dumneavoastra prin interzicerea unor mijloace prin care ea se poate exprima, nici prin controale psihiatrice facute periodic, ci prin cultura, cea ce este mult mai greu.