Știu că povestea asta e tare ciudată, dar fetelor mele le place foarte mult și mă tot pun să le-o zic, așa că o notez și aici.

 

A fost o dată, foarte demult, o burtică. Burtica asta nu făcea mare lucru, doar îi era foame. Îi era foame mai tot timpul, nici nu știa cum e să nu îi fie foame. Într-o zi, se întâlni cu un nas.

– Ce mai faci tu, măi burtico? o întrebă nasul.

– Ce să fac, nasule, iaca, mi-e cam foame.

– Și de ce nu mănânci ceva?

– Ce să fac? Ce înseamnă “mănânci ceva”?

– Nu știu. Asta mi-a venit să zic. Ceva care face să nu-ți mai fie foame. Bagi mâncărică în burtică, adică în tine.

– Și cum să fac asta? Spune-mi te rog, o, nasule, că tare ești înțelept!

– Hm, cred că ne trebuie ajutorul unei gurițe.

Noroc că pe acolo tocmai trecea o guriță. Și gurița fu de acord să o ajute pe burtică.

– Doar că nu pot așa, pur și simplu. Îmi trebuie un cap și un gât. Să stau în mijlocul capului, cumva, și gâtul ca să mă conectez la dumneata, burtico.

Ce să vezi, capul și gâtul erau și ele pe acolo și aprobară proiectul cu entuziasm. Desigur, mai rămânea problema găsirii mâncării. Ca burtica să poată mirosi de departe unde e, îl rugă pe domnul nas să participe și el. Apoi se întâlni cu trei ochișori, care se tot rostogoleau la vale.

– Ochișori, ochișori, avem nevoie de voi, ca să căutăm ceva!

– Ce anume? întrebară ochișorii?

– Mâncărică!

– Și ce să facem noi?

– Iaca, să vă așezați în jurul capului, deasupra nasului, ca să vedem totul de jur împrejur! Vreți?

– Noi vrem! ziseră doi dintre ochișori, de culoare căprui. Și țop, se așezară pe cap.

– Io nu vreau, mormări al treilea ochișor, care era mov, și plecă rostogolindu-se mai departe. Nimeni nu l-a mai văzut de atunci. Poate doar el însuși să se vadă, că de asta e ochișor.

– N-are nimic, comentă gâtul. Nu avem nevoie de trei ochi, pot să învârtesc eu capul, ca să privim și în față și în spate!

Prietenii noștri păreau gata acum să plece în căutarea mâncării. Doar că observară că, toți grămadă, erau cam grei și de abia se mișcau, târându-se pe biata burtică.

– Tii, zise nasul. Știu de cine mai avem nevoie. Hei, picioarelor!

Din cele patru picioare care treceau în mare grabă pe acolo se opriră doar două.

– Suficiente! declară nasul.

Și așa, burtica o porni în mare grabă pe cele două picioare, adulmecând mirosurile proaspete prin domnul năsuc, și privind la minunățiile din jur prin ochișori. Și ce de minunății! Frunze, ramuri, picături de apă, roți, cuburi, cărămizi, botice, urechiușe, bucăți de tot felul plutind prin văzduh fără nicio țintă! Mai mare minunea. Nimeni nu știa ce e cu toate astea, nici măcar nasul cel prea înțelept. Urechiușele se prinseră și ele în joc, și se lipiră bine de cap, deși nimeni nu le ceruse ajutorul.

În sfârșit, ajunseră lângă o moviliță. Iar în vârful moviliței era un pepene!

– Aaaah, mâncare! zise năsucul. Iată mâncarea!

– Ești sigur? întrebă burtica.

– Mâncare e, aprobară ochii. Uite ce mare, roșu și apetisant arată.

– Dar chestia aia verde de lângă mâncare ce e? Și chestiile alea mai mici și negre ce sunt?

– Alea sigur nu sunt mâncare, ziseră ochișorii.

Pe atunci, nici pepenele nu era asamblat, așa că coaja și sâmburii stăteau lângă miez, dar separat de el. Asta văzuseră prietenii înfometați.

– Dar cum ajungem noi la mâncare, acum? E tocmai în vârful movilei ăleia.

– Ajut eu! spuse gâtul, și prinse a se întinde. Dar nu reuși prea mult, doar o jumătate de milimetru (cam cât lungimea unei furnici), ceea ce nu era suficient.

– Ajutăm noi, spuseră picioarele. Suntem lungi și avem degețelele astea cu care să apucăm mâncarea!

Și se repeziră să facă chiar asta. Cred că vă dați  seama ce s-a întâmplat. În secunda următoare, burtica și tovarășii ei căzură pe jos, în cel mai caraghios mod cu putință! Nici încercarea urechilor de a se lungi până la pepene nu fu încununată de succes, deși ele reușiră să se întindă mult mai mult decât reușise gâtul, și acum erau de-a dreptul clăpăuge. De aici vine expresia „mi s-au lungit urechile de foame”.

Tot nasului i-a venit ideea salvatoare. A rugat două ramuri plutitoare să vină și să ajute. Ramurile încuviințară bucuroase, că tot nu aveau nimic de făcut, deşi simțeau nevoia inexplicabilă să facă ceva! Fiecare ramură avea cinci rămurele mai mici…

– Adică degete ca ale noastre! exclamară picioarele.

– Nu chiar ca ale voastre, sunt mai lungi, și una dintre ele e opozabilă!

Rămurelele erau așadar niște mânuțe, dar încă nu știau. Se întinseră fără efort până la miezul de pepene, îl apucară, apoi îl duseră la guriță.

– Vai, dar ce gust bun! zise ea

– Și ce parfum remarcabil! adăugă nasul

– Cât de frumos pârâie! strigară la unison urechile, deși nimeni nu le întrebase nimica.

Iar burtica fu cea mai fericită. Pentru prima dată, foamea îi era satisfăcută. Și fericirea ei era molipsitoare, astfel încât și mâinile. și picioarele, și gâtul, ce mai , toată lumea, deveni dintr-o dată foarte fericită.

– Ce treabă bună făcurăm împreună! Vă foarte mulțumesc! zise burtica după își reveni din satisfacție. Poate zic o prostie, dar ce-ar fi să rămânem împreună de-acum încolo?

Prietenii primiră bucuroși propunerea. Și de atunci, nu s-au mai despărțit niciodată. După un timp, deveniră așa de buni prieteni încât erau ca unul singur, deși burtica rămase cumva un fel de șef, iar nasul – sfetnicul cel mare. Și așa, dragi copii, a apărut primul om!

– Serios?

– Serios cum sunt eu de obicei. Și știți ce făcu omul după aceea?

– Ce?

– Văzând cât de bine lucrează lucrurile împreună, se apucă să asambleze totul din jur. Piesele erau deja acolo, dar el le lipi cu sârg și cu prietenie. Construi copaci, case, trenuri, mașini, floricele, piane (ca să aibă şi urechile ce să facă) și tot felul de chestii!

– Și pupicurile, tot el le-a asamblat?

– Desigur!

Și construiește și în ziua de azi, dacă nu cumva s-o fi oprit.

 

Imaginea e de aici.