…am visat că mă mutasem într-un port fără nume, la malul unui ocean. Eram în continuare psihiatru, și tot pe bicicletă mergeam în zori către serviciu. Și tot prin ploaie. Dar era o ploaie sărată, iar în locul bulevardelor blocate de trafic, pedalam pe străzi pavate cu piatră de râu, salutându-i pe pescarii întorși din expediția de noapte, în loc de fumul de eșapament trăgeam în piept vântul amar și viu dinspre larg.

Iar la serviciu ascultam povești despre monștrii marini populând coșmarurile celor răniți. Precum acea țestoasă descrisă de Fiziolog, atât de mare încât marinarii o confundă cu o insulă, doar ca să descopere prea târziu că pământul de sub ei e acoperit de solzi și îi răstoarnă în valuri. Sau strigoiul balaurului lui Poseidon, cel ucis de Perseu; sau fiarele lui Homer: Karybdis înghițitorul de corăbii și Scylla, care mânca câte șase marinari din fiecare echipaj, câte unul pentru fiecare gură din fiecare cap al său; și să nu uităm de Hidră, sau de Jormungandr dușmanul lui Thor, cel care își mânâncă pe vecie coada, sau să sperăm că pe vecie pentru că se spune că, atunci când nu va mai face asta, va veni sfârșitul lumii.

În fine, mă înțelegeți, lucruri mai simple și mai ușoare decât ce ascult astăzi, în realitatea urbană.