Miercuri dimineața a fost prima mea dimineață liberă de nu mai țin minte când. Miercurea lucrez după-amiaza, iar dimineața e pentru fetele mele. Doar că ele sunt de-acum amândouă la grădiniță. Cât pe ce să o iau, automat, de unul singur către locul de joacă, noroc că mi-am dat seama la timp. După ce am făcut curat prin casă, am reparat găurile din acoperiș, am dat de mâncare animalelor domestice, mi-am scris memoriile și am repetat niște vechi melodii la flaut, bălăcindu-mă în euforia faptului că nu trebuia să fiu în același timp vigilent până la strabism divergent la ce năzdrăvănii le-ar fi trecut prin minte la ora aia preșcolarelor mele, tot îmi rămăsese o bună bucată de timp de folosit cumva!

M-am hotărât să o folosesc într-un mod în același timp productiv și de mare adâncime spirituală: ducându-mă la mall.

Credeam că știu drumul la mall, pe bicicletă, deși nu mai fusesem decât o singură dată. Aveam de străbătut vechiul oraș până la fântâna cea rece, apoi să fac dreapta, să traversez șoseaua și apoi pe bulevardul cu blocuri până la destinație.

Absorbit de gânduri diverse sau din pură distracție, cred am făcut stânga la fântână. Nu sunt singur, dar am greșit eu pe undeva, că nu mai veneau blocurile alea o dată. Numai case, din ce în ce mai scunde, mai pipernicite. Străzi cu caldarâm, apoi doar cu piatră de râu și pâraie verzi prin rigole, copii jucându-se pe carosabil și fugărindu-mă chiuind. Și tramvaiele erau mai vechi și mai zdrăngănitoare, și începând cu o anumită intersecție au fost doar din cele trase de cai. La un moment dat a început să ningă. Deși plecasem în pantaloni scurți și tricou, a trebuit să escaladez nămeți. Noroc că nimic nu o surprinde pe biata mea bicicletă și mă duce oriunde fără să mai pună întrebări, scârțâind doar din lanț la efort.

Până la urmă am ajuns la Gara Obor. Unde știu sigur că nu trebuia să ajung. Nu mai fusesem la gara Obor din copilărie, de unde uneori luam trenul spre Oltenița. Trenul ăla era în sine un poem în mișcare, dar despre asta altă dată. Suficient să zic că m-au copleșit pe dată amintiri pe care nu mai știam că le am, dar bicicleta mea s-a descurcat să se cațere și peste ele. Nimic nu o oprește pe rabla asta.

Puteam să mă întorc, dar mi-am zis ce naiba, dacă tot sunt aici, să-i dau înainte, descopăr lucuri noi. M-am strecurat pe străzi înguste (bulevarde nu mai erau), am trecut printre fabrici și uzine demult părăsite, dintre ale căror fierătanii ruginite mă priveau ochi misterioși și verzi de maidanez. Maidanezii, fantome vii, martorii tăcuți ai trecutului ruinat. Am trecut peste căi ferate. Și la urmă m-am oprit pe un câmp improvizat de gunoi, pe malul unui mare lac. Fundeni sau Dobroești trebuie să fi fost, dar nu semăna cu nici unul, pentru că nu i se zărea malul celălalt (poate de la poluare). În schimb, erau valuri, valuri tunătoare, ca pe vremea când oceanul originar a trebuit, împotriva voinței lui, să dea înapoi și să descopere pământul uscat. Deasupra, turbioane de pescăruși țipători. Câteva bordeie prăpădite încercau să se ridice din noroi, și rare siluete umane, cocoșate, se opinteau în vânt, pe plaja neagră. Pasămite, ajunsesem în locul de unde Bucureștii se tot nasc într-una, mereu schimbători ca râul lui Heraclit.

M-am uitat pe smartphone, ca să descopăr că pierdusem o oră și parcursesem 12.7 km. Ehei, e vremea să corectez traseul, mi-am zis, și cu Google maps m-am reorientat către mall, care s-a dovedit a fi prin apropiere, doar nițel mai la dreapta, și de unde mi-am cumpărat o geantă de sport și niște ciorapi.

(Sursa imaginii: historia.ro)