Am asistat şi am participat săptămâna aceasta la o juxtapunere de opinii, organizată de Hotnews, privind plăţile informale în medicină. Întrucât o dezbatere înseamnă un schimb activ de opinii, şi nu doar alăturarea acestora, profit de onoarea de a scrie înViaţa medicală pentru a-mi dezvolta punctul de vedere.
Mai întâi, o observaţie lingvistică şi etnografică. De dragul convenţiei, voi folosi în cele ce urmează aceeaşi terminologie pentru plăţile informale utilizată în dezbatere: „plic“. Ştiam deja că limba română deţine recordul la numărul de termeni sinonimi, şi cu cele mai diverse etimologii (latină, slavă, germanică, otomană etc.), pentru a desemna plăţile informale. Acest câmp lexical continuă şi astăzi să se extindă. Ca pentru orice argou, acest lucru se întâmplă din două motive. Întâi pentru că „plăţile informale“ sunt aici o constantă indiferent de sfera de influenţă şi contextul cultural şi istoric. Apoi pentru că simţim mereu nevoia să ne ascundem după eufemisme sau cuvinte de cod. Pe măsură ce un termen se devalorizează (nimeni nu mai e păcălit de termenul „ciubuc“), apare nevoia de a păstra camuflajul, inventând unul nou. Sinecdoca „plic“ e mai uşor de utilizat în public decât „şpagă“ sau „ciubuc“, dar e tot un eufemism sau un cod: utilizându-l, transmitem, fără să vrem, mesajul implicit al ascunderii, ilegalităţii şi imoralităţii, chiar dacă intenţia noastră a fost exact cea opusă, de a benigniza fenomenul. E o dublă lamă.
Lăsând semnificantul şi revenind la semnificat, una din întrebările centrale ale dezbaterii a fost „Care ar trebui să fie salariul lunar al unui medic în România, pentru ca existenţa plicului să nu mai poată fi justificată în niciun fel?“ Dacă întrebarea ar fi fost „Care este salariul lunar al unui medic pentru ca el să-şi poată face meseria şi trăi decent“, aş fi fost de acord cu răspunsurile care dau cifre (de ex. 1.000–1.500 de euro pare să fie minimumul cu care suntem de acord). La actualul salariu, nu doar traiul confortabil este imposibil, ci şi practicarea corectă a profesiei: educaţia medicală continuă de calitate este costisitoare, nu e suportată de nicio structură de stat, în plus, da, ca să poată să-ţi stea mintea la actul medical, ai nevoie de o anume siguranţă pe celelalte planuri. Teama că nu o să mai rămână bani şi de mâncare pentru copil şi de rată la credit e un factor perturbator major al relaţiei delicate medic-pacient.
Aşadar, salariile actuale din medicină justifică poate multe lucruri deja grave: emigrarea, acţiunile sindicale, greva generală. Pentru plic însă, salariile proaste sunt cel mult o explicaţie (una dintre ele), dar niciodată o justificare. Sunt surprins să văd adus în dezbatere statutul etic al plicului. După părerea mea, nu e nicio dezbatere deontologică: plicul este neetic. S-a vorbit despre „condiţionare“ ca factor tranşant axiologic: dacă condiţionezi în avans actul medical, transgresezi regula şi eşti în culpă. Dacă nu, nu. Dar oricine a fost pacient, sau a însoţit unul, ştie că există o presiune socială inerentă care te determină să oferi plăţi informale. La nivel individual afectiv, ea nu se manifestă ca recunoştinţă, ci ca teamă a priori că nu vei fi tratat optim. Poate că teama este total nejustificată în multe cazuri, dar ea există şi asta este important: pacienţii sistemului de stat se simt de la bun început obligaţi să ofere plicuri. Forţa cutumei face irelevant inclusiv momentul oferirii plicului (ante- sau post-factum). Există aşadar o condiţionare implicită, din oficiu. Poate că nu suntem vinovaţi, individual, pentru ea, dar să ignori că ea există este o vină. Ca şi ignorarea unei responsabilităţi difuze, a întregii bresle, atât a cutumei plicului, cât şi a combaterii ei.
Ca medic, nu aş îndrăzni să-mi judec colegii sau să mă plasez pe un teren moral şi etic mai înalt. Ar fi probabil la fel de neetic ca plicul. Sau mai rău, pentru că n-ar fi nici măcar explicabil, darămite justificabil. Acest rol social e ocupat de Colegiul Medicilor, Ordinul Asistenţilor Medicali etc. Prin textul de faţă, nu am nicidecum pretenţia unei judecăţi, ci doar a enunţării unui fapt: există grade diferite de condiţionare, iar „plicul“, indiferent de circumstanţele oferirii sale, implică de fiecare dată gradul bazal al condiţionării. Poate cel mai puţin grav, dar piatră de temelie pentru alte niveluri de condiţionare. El constituie una dintre anomaliile majore ale sistemului nostru de sănătate şi singura lui utilitate este de a diagnostica anomalii mai mari şi mai profunde. Nu cred că vreodată plicul va putea fi integrat într-o normalitate (impozitat, formalizat sau nu).
Ca om obişnuit, angajat şi tată de familie, simpatizez cu cel ce trebuie să accepte plicul, atunci când este vorba de decenţa nivelului de trai. Înţeleg adaptarea umană la vicisitudinile mediului. Şi mi se pare dezonorantă şi perversă tendinţa guvernanţilor de a invoca transgresiunea etică a plicului pentru a se dezice de responsabilitatea disfuncţiei din sistem.
Dar nu pot fi de acord cu simpla negare a compromisului pe care îl facem atunci când acceptăm plicul. Adaptările, mecanismele compensatorii la un agent profund nociv, sfârşesc întotdeauna prin a se întoarce împotriva organismului care le produce. Sunt aşadar ele însele nocive, după cum chiar medicina ne învaţă. Minimumul absolut pe care ar trebui să-l facem e să păstrăm ochii larg deschişi şi să nu întoarcem privirea.
(Viața Medicală, decembrie 2013)
