Copilul tău a aflat de la școală un zvon îngrijorător: cică Moș Crăciun nu ar exista. Mai întâi nu crede, dar sămânța suspiciunii e plantată și, inevitabil, va încolți. Și va trebui să-i spui „adevărul”… Domnul corpolent, în vârstă și magic nu coboară pe coșul centralei termice să lase cadourile cumpărate de la Boriel, ci părinții fac asta. Mai puțin coborâtul pe coș, tati nu mai are silueta care să-i permită asemenea cascadorii. 

E un moment delicat pentru întreaga familie, și te întrebi de ce e nevoie de el. De ce persistăm în a spune minciunica asta frumoasă, deși știm sigur că ne vom confrunta cu momentul dezamăgirii, poate prima dezamăgire serioasă din viața copilului nostru? O facem de dragul emoției anticipării care îi copleșește în primele cinci-șase Crăciunuri din viața lor conștientă? Din egoismul de a ne retrăi propria noastră copilărie? Pentru că e o bună unealtă educativ-șantajistă? (Să arunce primul piatra cine n-a zis niciodată nimic de genul „dacă nu ești cuminte și îl mai troznești cu păpușa pe frățiorul tău, nu mai vine Moșul/îți aduce un ciomag” ș.a.)

Nu. O facem pentru că așa se face. Așa e obiceiul social în ultimul secol, și, dintotdeauna, obiceiurile din preajma solstițiului de iarnă au fost luate foarte în serios. Moș Crăciun însuși e o figură care a traversat istoria europeană sub diverse forme, de la Odin Barbă-Lungă, trecând prin tot felul de spiriduși germanici, până la Sfântul Nicolae, dar a început să meargă pe sanie trasă de reni de abia în America începutului de secol XIX, și a mai trecut încă o sută de ani înainte să devină figura comercială imortalizată de compania Coca Cola în anii 1930. Am putea spune că Moșul a început prin a fi o figură mitică și a „decăzut” în realitatea prozaică în care știm ce e ficțiune și ce nu, din cauza mariajului său cu societatea capitalistă, industrială, de consum etc. La fel și mincinuna pe care o perpetuăm, începe în mitologia fantastică a copilăriei și descinde în realitatea palpabilă. Ne începem viața ca prinți înconjurați de creaturi de legendă, dar destul de repede trebuie să ne adaptăm la o lume în care nu jucăm vreun rol central, ci suntem doar un procent infinitesimal dintr-o populație uriașă, și în care miturile vii sunt cu totul altele. (Nu le știm nici noi prea bine, miturile vii sunt absconse prin definiție; când îți dai seama că un mit e doar atât, un mit, el moare, săracul. Din isterie, devine istorie, am zice, dacă am vrea să fim glumeți.) Continuăm așadar să spunem minciunica, să creăm premisele suspiciunii și dezamăgirii, pentru că ea îndeplinește funcția socială de repetiție a istoriei omenirii în microistoria fiecărui om în parte. 

Să nu uităm că semințele unor mult mai mari suspiciuni au fost plantate tot relativ recent în conștiința omenirii obișnuite, așa cum ne învață Paul Ricœur. Fără să intrăm în detalii și vulgarizând nițel situațiunea, ideea lui Ricœur e că a existat o eră, lungă și nu foarte îndepărtată, în care oamenii obișnuiți puteau să „creadă” liniștiți în Dumnezeu, Rai, iad sau alte forțe superioare. Credința lor era ușoară, întrucât singurele lucruri care le puteau zdruncina convingerile erau nedreptățile aleatorii ale Universului, molimile, accidentele din mine, războaiele incomprehensibile și ce alte nenorociri se întâmplau pe atunci. Dar și în astfel de situații, efortul conjugat al oamenilor era să creeze sens acolo unde el era deficitar, nu să-l desfacă, așa că, paradoxal, credința chiar se hrănea din adversități.

Apoi, cam în aceeași perioadă în care Moș Crăciun părăsea mitologia și se refugia în poveștile pentru copii, au apărut cei trei mari „maeștrii ai suspiciunii”, nominalizați de Ricœur: Karl Marx care zice că totul e o păcăleală prin care cei oprimați sunt și mai ușor de oprimat; Sigmund Freud pentru care divinitatea e o copilărie a inconștientului; și Friedrich Nietzsche care, în fine, știm cu toții ce a zis el despre Dzeu, scrie deja pe toate gardurile. Aceste personaje, în loc să caute sau să fabrice sensuri, s-au apucat să le demonteze pe cele care păreau solide precum catedralele. Au plantat atât de adânc suspiciunea în inimile noastre, încât acum e mult mai greu să crezi, în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă n-ai citit niciodată nimic din ce-au Marx, Freud, Nietzsche, Sartre sau Gotlib. 

După părerea mea adevărata lecție pe care orice școlar o învață, vrând-nevrând, nu e aceea că Moș Crăciun nu există. Ci care e diferența dintre ce înseamnă să crezi și ce înseamnă să știi. Am putea argumenta că Moș Crăciun de fapt există, contrar tuturor dovezilor, și, într-adevăr, exact asta face tot cortegiul de filme „de sezon”, de la Miracolul din Strada 34 la Polar Express.  Cică trebuie doar să crezi suficient de tare și lumea e un loc mai bun, magia e o realitate și Moșul are un trup din carne și oase. Și, de fapt, chiar putem spune că un fenomen, un personaj atât de prezent în tot ceea ce facem în perioada asta, e cu totul fictiv? Cum spunea Unamuno, oare suntem noi mai reali decât Don Quixote? Și tot Crăciunul e un mare quixotism, în fond. 

Așa că nu știu ce faceți voi, dar eu i-am zis copilului meu că chestiunea Moșului nu e una cu totul rezolvată. Că putem alege dacă să credem sau nu în el. Că putem să ne și răzgândim. Că nu putem să ne întoarcem la vremea când credeam că el chiar se dă pe coș și că, de fapt, sigur că mâinile mele, de tată, sunt cele care cumpără cadoul și îl pun sub brad. Dar ar face-o ele, dacă Moș Crăciun ar fi numai și numai o minciună? Să nu ne grăbim cu răspunsul.