…dacă nu ştii să o asculţi.

Aş fi putut intitula altfel această însemnare, cu niţel click-bait, de exemplu, “Anxietatea te minte”, doar că ea săraca nu te minte, minciuna presupune intenţie, iar anxietatea noastră are mereu cele mai bune şi mai adevărate intenţii. Sau puteam să îi zic: “Frica de moarte e supraestimată”, dar sună cam războinic, şi nu vreau…

Un domn de aproape 90 de ani mi-a povestit odată că, în tinereţe, se temea foarte mult de moarte. Orice referire la obştescul sfârşit îi producea o anxietate teribilă, nu suporta înmormântările, romanele cu final tragic, ideea că părinţii sau oamenii în general ar putea muri, cât despre el însuşi, perspectiva propriei sale morți îl ţinea treaz nopţile, ani de-a rândul. “Ciudat, a conchis el, acum că sfârşitul e aproape, că fiecare nouă dimineaţă în care mă trezesc e un dar, nu mă mai tem de loc. Nici măcar nu pricep de ce naiba mi-era atât de frică. O prostie. Atâta timp pierdut, şi de ce?”

Mai general, şi eu, în practica mea, am observat că obiectul anxietăţii excesive a oamenilor este adesea cel mai puţin relevant lucru. Sau e relevant, dar nu în modul în care anxietatea ne obligă să îl examinăm. Uneori ne dăm şi noi seama de asta: omul afectat de groaza de microbi, de pildă, care petrece multe ore din zi spălându-şi obsesiv mâinile sau dezinfectând universul din jurul său, realizează de multe ori că temerile sale sunt absurde, că niciodată nu poţi omorî toate bacteriile, că majoritatea lor sunt inofensive iar unele sunt chiar benefice, că nu ai cum să te aperi cu totul şi nici nu e de folos să încerci. Obiectul temerii, microbii, e unul aproape complet lipsit de sens. Alteori, însă, nu ne dăm seama, şi căutăm orbeşte boli misterioase, cancere perfide, bombe cu ceas plasate strategic în inimă de vreo zeitate malefică a haosului şi statisticii. Am cunoscut oameni extrem de blânzi şi generoşi care se temeau că ar putea face rău, într-un mod crud şi atroce, celor dragi, deşi era evident pentru toată lumea că aşa ceva ar fi imposibil. Şi eu, ca psihiatru, când cineva îmi spune: “doctore, nu scap de gândul îngrozitor că aş putea să-mi arunc propriul copil pe geam”, nu mă tem nicio clipă pentru soarta copilului respectiv. Problema nu e acolo, ci în excesul fenomenal de zel al anxietăţii. Similar, nu cred că oamenii cucernici care sunt bântuiţi de gânduri sacrilege exact când merg la biserică sunt păcătoşi sau perverşi. Dar se tem că ar putea fi. Teama e problema, nu obiectul ei.

La fel şi cu moartea. E uşor să iei moartea în serios, dar cred că, dacă ne axăm prea tare pe teama de moarte, pierdem din vedere ceea ce e cu adevărat important. Freud spunea (dacă am înţeles eu bine) că nu avem cum să ne temem de moarte în sine, pentru că n-am trăit-o şi nu ştim ce e. Nu sunt întru totul de acord: lucrurile fără nume şi fără faţă sunt cele mai înspăimântătoare. Dar cred că prea adesea ne referim la cel mai la îndemână lucru fără nume şi faţă – moartea; e facil.

Chestia cu anxietatea e că ea nu e o entitate foarte conştientă. Şi nici foarte ancorată în timpul nostru convenţional. E o entitate instinctivă şi reflexivă. Ea simte când ceva rău s-ar putea petrece în jur, se trezeşte din somnolenţa ei niciodată prea adâncă, şi, frenetic, începe să caute sursa răului. Şi examinează mai întâi sursele  cele mai evidente: dacă acum cinci sute de ani era codrul plin de lupi şi strigoi, azi e întunericul de sub piele. Moartea, da, dar e un sofism asemănător cu acela de la ştirile de la ora cinci: “victima a murit prin stop cardiac”. Păi, da, tuturor oamenilor li se opreşte inima când mor, nu am aflat de fapt nimic. Scopul ultim al anxietăţii e supravieţuirea, avem permanent o teamă sănătoasă de moarte. De fapt, moartea devine o îngrijorare psihiatrică în absenţa temerii, când ideea de moarte devine o alinare, o ieşire din tunel. De abia atunci mă sperii eu, psihiatrul. Dar să îmi spui că anxietatea vine din teama de moarte nu e o informaţie valoroasă. Da, soarele va apune diseară, mersi de newsflash, ştiam şi eu.

Aşa că, omule care suferi de anxietate, nu te lăsa păcălit de nesfârşitele ei scenarii. Priveşte dincolo de ele. Gândeşte-te la anxietatea ta ca la un copil speriat de babau, întreabă-te care e adevăratul nume al monstrului din dulap. Poate că e o amintire de demult, de care credeai că ai scăpat, o rană incomplet vindecată, poate e şeful tembel, poate e trauma vreunui strămoş. Cu siguranţă, e ceva ce trebuie adresat, mângâiat, descoperit. Dar monştri în dulap nu există. Decât sub forma semnului întrebării. Aşa că ieşi, te rog frumos, de sub plapumă, de sub pat, sau pe unde ai dispărut, de nu te mai găsesc ai tăi.

Am două unelte foarte importante fără de care aş fi un psihiatru foarte slab. Timpul şi disponibilitatea. În ce priveşte timpul, am luxul unei ore întregi atunci când mă întâlnesc pentru prima dată cu un pacient. Din păcate, doar atunci. Cât despre disponibilitate, nici aici nu am vreun merit. De când am început să fiu psihiatru, am dat numărul meu de telefon, personal, tuturor pacienţilor mei. Am făcut-o pentru că eram anxios, deci dintr-un soi de egoism. Pe atunci, nu ştiam ce avea să se întâmple cu omul dinaintea mea, odată ieşit din cabinet. Şi găseam ideea asta pur şi simplu insuportabilă. În Franţa, aveam la dispoziţie o întreagă reţea psiho-socială, şi ce m-am mai minunat când am început să primesc corespondenţă de la spitalul psihiatric sau de la diversele structuri unde trimiteam pacientul, informându-mă despre sănătatea şi soarta lui! Nimic de genul ăsta în România, nici atunci, nici acum. Cel mai tare mă speriau cei care se gândeau să se sinucidă. Am aflat repede că nu pot conta pe autorităţile publice ca să pot ajuta aceşti oameni. Nu e legislaţie, nu e psihiatrie de urgenţă, nu e nimic. Sunt doar eu, şi colegii mei izolaţi ici şi colo. Maximumul la care puteam spera era forţarea unei internări împotriva voinţei pacientului, procedură penibilă şi traumatică pentru toată lumea, în urma căreia pacienţii nu mă mai căutau, chiar dacă le era salvată viaţa. Nu că internarea fără consimţământ ar trebui să dispară, dar câte ar fi putut fi evitate dacă ar fi existat altceva în loc… Şi câte nu s-au făcut atunci când era neapărată nevoie… Continue reading “Lăsaţi un mesaj după semnalul sonor” →

Heraclit cel Obscur, filozoful care îl obseda pe Borges, și un pic și mine. A trăit acum 2500 de ani, în era aia ciudată și binecuvântată în care înțelepciunea înflorea pe tot globul: la alt capăt al lumii trăiau, contemporani cu el, sau despărțiți doar de câteva decenii, Buddha, Deng Xi, Confucius, iar în tot Orientul Apropiat și pe malul Mediteranei se coceau înțelepții precum merele anul ăsta, mulți reali și câțiva imaginari, cum e Ostaspe.

Cică i s-ar fi spus cel Obscur pentru că lucrările lui erau foarte greu de citit, marcând începutul unei lungi tradiție de ermetism și scrântirea minții amatorilor care îndrăznesc să citească filosofie adevărată. Mai are o poreclă: „filosoful plângăreț”. Așa e și reprezentat în picturi, ca un bărbos nu foarte îngrijit, plângând sau încruntându-se deasupra unui glob pământesc, adesea împreună, dar în antiteză, cu colegul său, Democrit, „filosoful zâmbăreț”.

De ce plângea Heraclit? Nu vom ști niciodată cu adevărat, mai ales că Heraclit cel de azi e mai mult o figură simbolică, legendară, un construct abstract, și chiar și opera lui o știm doar la mâna a doua, din povestirile altor înțelepți. Dar ne putem imagina omul în carne și oase, mai întâi copilul precoce, mult prea deștept pentru anii lui, ieșit dintr-o familie mult prea veche, de regi decăzuți. Mai apoi omul care disprețuia mulțimile (sau se temea de ele), care prefera poate un cotlon liniștit pe malul râului Caistros. Adultul care suferea de depresie. Nici asta nu știm sigur, dar așa spune Diogene Laerțiu: crizele sale de melancolie îl împiedicau să-și termine scrierile. Heraclit Depresivul.

Poate acolo, pe malul meandrelor înguste ale Caistrosului, înainte să se verse în marea Egee, a avut revelația că totul curge, nimic nu stă locului, și că niciun om nu se poate scălda în același râu de două ori. Chiar dacă noi ne vom strădui să rămânem la fel, cu totul alte ape vor fi în acel loc. Potamoisi toisin autoisin embainousin, hetera kai hetera hudata epirrei  e citatul pe care Platon i-l atribuie lui Heraclit, și trebuie să observăm câtă muzică curgătoare e chiar în versul ăsta, el însuși ca un râu obsedant.

Poate că nouă ni se pare evident că totul se mișcă neîncetat, dar în acea vreme părerile erau împărțite. Unii, cum ar fi filosofii școlii din Elea, ziceau că, de fapt, nu ne mișcăm absolut deloc. Că orice mișcare e doar o iluzie. Că Ahile nu va ajunge niciodată din urmă broasca țestoasă. Că, de fapt, nu vom ajunge niciunul dintre noi, nicăieri. Asta e o idee foarte depresivă. O recunosc, de altfel, i-a bântuit pe mulți din pacienții cu care m-am întâlnit, și poate și pe dumneata, cititorule, din când în când. Așa sunt ideile, rareori le gândim, și mai des se nasc singure de undeva din groapa Marianelor, iar noi doar le înfiem în funcție de cum ne e dispoziția.
Dar nici ideea lui Heraclit nu e una prea veselă. Heraclit nu vede decât un singur tip de mișcare: curgerea. Mișcarea entropică, râul care se prăbușește spre mare și care nu mai poate fi întors spre munte. Omul care îmbătrânește și moare. Munții care se tocesc. Dacă stai să contempli prea mult ideea asta, vezi că e și ea una profund pesimistă. Dar și falsă: schimbarea nu e mereu curgere. Castele de nisip sunt construibile și, deși se prăbușesc de fiecare dată, se nasc dintr-o amintire, și din amintirea aia se va naște cândva alt castel de nisip, poate și mai frumos. Înainte să murim, putem construi, putem schimba lume într-un mod anti-curgător. Și chiar asta facem, în mod natural, fără să ne sfătuiască sau să ne îndemne nimeni. Cum spune psihologul Carl Rogers, la 2500 de ani distanță de Heraclit, organismul uman nu doar că are tendința la homeostazie, ceea ce e în sine un lucru măreț. (Moleculele care ne alcătuiesc corpul se schimbă neîncetat, și totuși eu sunt tot eu.) Dar are și tendința spre mai bine. Dacă râul curge, dacă lumea se schimbă și ne obligă și pe noi să ne schimbăm, putem face mai mult decât să ne adaptăm, să îi emulăm curgerea, putem să ne împotrivim, să luptăm cu absurdul, cu entropia, cu lucrurile fără nume, cu depresia.

Doar că depresia adesea te împiedică să vezi reversul medaliei, să îți aduci aminte de propria ta putere, naturală, de a întoarce râul din drum.

Noroc cu Democrit, zâmbărețul. Dar despre el, data viitoare.

Imagine: Democrit și Heraclit, de Hendrick Terbrugghen.

Azi, la coadă la farmacie, am tras cu urechea (urât din partea mea) la un schimb de replici. Clientul, un domn de vârstă mijlocie, îmbrăcat business, după un schimb de amabilități cu farmacista-șefă, îi spune acesteia, cu autoritate:
– Vreau să-mi dați antibioticul Cutăromicină, de un gram.
– Cum adică vreți? Poate mă rugați! Dacă știți că vreți să vă fac un favor, cereți-mi-l frumos!
– Păi mi-a cerut soția.
– Poate să vă ceara oricine, eu tot nu v-aș da, în principiu. Vă dau așa, că e vorba de dumneavoastră.
– Am înțeles, așa e, atunci vă rog să-mi dați cutăromicina aia, și mă scuzați!
– Ei, așa da! Poftim. Și să știți că în mod normal trebuie să luați neapărat și probiotic! Așa se face.
– Probiotic nu mi-a zis să iau.
– Nu contează, eu vă spun cum ar fi fost dacă aveați rețetă. Nu vă dau neapărat, că e vorba de dumneavoastră, dar în mod normal, așa trebuia făcut!

Toată conversația avea tonul semi-glumeț, folosit de obicei când vrei să reproșezi cuiva, ceva, fără să fii prea agresiv. Zâmbete largi pe ambele fețe. Dar în cele din urmă, era tot un dans al puterii. Bărbatul a inițiat discuția lipsit de smerenia cuvenită solicitării sale. S-a gândit că, dacă e suficient de intimidant, va primi antibioticul și fără rețetă. Și a funcționat, dar bătrâna farmacistă a ținut să fie clară stipulată balanța puterii. Primești antibiotic, dar pentru că eu pot și vreau să îți fac acest favor. Nu pentru că îmi ceri. Aș fi putut să te refuz și n-aveai ce să-mi faci. Vezi, sunt mai puternică și decât regulile.

Nimic în toată discuția despre cum faci mai mult rău dacă îi dai omului antibiotic și n-are nevoie de el. Îi faci lui rău și, la distanță, și altora. Despre asta ar trebui să fie orice conversație la farmacie, despre ce face bine și ce nu. Și la doctor, bineînțeles, unde e aceeași poveste. Și, după părerea mea, chiar și la ANAF, Poliție, Sanepid și peste tot. Doar la Ateneu nu. Acolo e despre ce e frumos și ce nu.

În schimb, suntem toți spadasini, mai mult sau mai puțin buni. Recunosc, mi-ar fi frică să-mi încrucișez sabia cu bătrâna farmacistă. N-aș avea nicio șansă