E vară și am scris mai puțin în ultima vreme pentru acest blog. Nu m-am oprit din scris, însă. Mai jos e un articol ceva mai lung decât o postare obișnuită, despre tulburările psihice din sarcină și de după aceea, scris pentru un portal dedicat ce se va deschide în curând.

Există o abundență de articole despre schimbările psihologice, afective sau cognitive, care au loc în sarcină și imediat după naștere. Ele pot fi găsite foarte ușor pe Internet, cu ajutorul motoarelor de căutare, sau prin cărțile colorate atractiv din librării. Deși probabil multe merită citite, luați-le „cu un grăunte de sare” și nu ca literă de lege. Nimeni nu vă poate spune dinainte cu precizie cum vă veți simți, psihologic, în sarcină și ce aveți în mod clar de făcut în privința acestor sentimente. Deși fenomenul maternității este mult mai vechi decât însăși omenirea, va fi pentru dumneavoastră o experiență unică, iar noi, specialiștii sănătății mintale, trebuie să respectăm unicitatea fiecărei pereche mamă-copil, și să o admirăm, pentru că este unul din izvoarele de progres ale omenirii. Pe lângă faptul că suntem cu toții diferiți, apar nenumărate particulăritați familiale, sociale și culturale, care, împreună, fac și mai mult ca fiecare sarcină și fiecare naștere să fie universuri separate, care merită atenție individuală mult mai mult decât generalizări comode. Continue reading “Tulburări psihice asociate sarcinii și nașterii” →

Problema abuzului si dependeței de alcool este de multe ori foarte ușor de diagnosticat, fiind evidentă pentru toți cei din jur. Alteori ea este mai nuanțată, comportamentul nu este intens schimbat, sau schimbările s-au instalat încetul cu încetul. În plus, adesea propria critică a celui care consumă alcool poate fi afectată, acea persoană trăind cu convingerea că totul e în regulă, chiar și atunci când, de fapt, nimic nu mai este în regulă. Continue reading “Patru întrebări ca să aflați dacă aveți o problemă cu alcoolul” →

Există un singur răspuns, clar și categoric, la întrebarea din titlu: nu, nu există.

Drogurile de abuz sunt definite de faptul că dau dependență. Toate: tutunul, alcoolul, cannabis-ul, cocaina, “etnobotanicele”, etc. Cu toate astea, îmi aduc aminte de primul caz de heroinomanie pe care l-am văzut, când eram student. Povestea, degajat, grupei de studenți, că dacă ar fi avut bani, și-ar fi cumpărat cocaină în loc de heroină, “pentru că nu dă dependență”.

În acea vreme încă se mai făcea diferența dintre o dependență “fiziologică”, adică a corpului, a cărei marcă de recunoaștere e sindromul de sevraj: manifestări organice, extrem de neplăcute și care uneori amenință sănătatea și chiar viața persoanei, și o dependență “psihologică”, ce ar fi interesat strict mintea, psihicul: nevoia de a consuma drogul, care acaparează întreaga viață a celui afectat, dar care nu presupune sindrom de sevraj și deci nu interesează corpul. Heroina, alcoolul, nicotina ar fi produs o dependență “fiziologică”, pentru că au sindrom de sevraj, în timp ce cannabis-ul, cocaina sau amfetaminele ar fi dat doar o dependență “psihologică”. De aici și ideea preconcepută că “voința” ar fi soluția suficientă opririi consumului acestor droguri. Continue reading “Există droguri care nu dau dependență?” →

Pentru psihiatri, și pentru orice om de bun simț, afirmația din titlu ar trebui să fie o axiomă evidentă. Prin patologic, nu înțeleg “nebunesc”, “scuzabil”, “fără discernământ”, ci ceva ce necesită atenția unui medic specialist. Nu înseamnă că nu putem empatiza cu o persoană care încearcă să se sinucidă. Uneori putem chiar să îi înțelegem, sau să credem că îi înțelegem motivele. Alteori, ele sunt ininteligibile, situate la mare distanță de realitate convențională, și pentru cei din jur rămân pentru totdeauna enigme chinuitoare. De cele mai multe ori, lucrurile sunt la mijloc, lăsând loc de speculații și multă imaginație.

Însă un lucru este cert: absolut toate persoanele care au încercat să se omoare au nevoie să fie văzute de un psihiatru. Continue reading “Suicidul este întotdeauna patologic” →

 Cu toții, fără excepție, suntem anxioși într-o oarecare măsură atunci când suntem supuși scrutinului unui public în carne și oase. Anxietatea socială, în evoluție, a avut probabil un rol de adaptare, în vremurile și la speciile la care relațiile sociale sunt marcate de dominanță-supunere. Când suntem expuși în public, pe de o parte devenim anxioși, adică organismul ia măsurile de pregătire împotriva pericolelor, de luptă sau fugă, pe de alta prezentăm, inconștient, manifestări non-verbale care semnalizează grupului că nu suntem agresivi și nu dorim decât afilierea socială. (Înroșirea feței ar putea, de exemplu, să fie un astfel de semnal). Aceste mecanisme presemantice sunt mai vechi decât conștiința și civilizația, așadar apar automat, și sunt declanșate de prezența reală, fizică, a grupului cu care interacționăm. O prezență simbolică (de ex, socializarea online) nu este suficientă, probabil tocmai pentru că ea nu poate șunta limbajul simbolic.

Anxietatea socială este așadar înnăscută, deși nu se manifestă chiar de la naștere. Pe parcursul dezvoltării, și mai ales în adolescență, când „ieșim în lume”, adică ne expunem unor interacțiuni de grup, suntem obligați să învățăm să o gestionăm, să o supunem permanent filtrelor simbolice de care vorbeam, și unii dintre noi reușim să facem acest lucru cu succes. Mulți însă nu reușesc. Continue reading “Fobia socială – o pandemie?” →

Deși fericirea este un concept fără o definiție mulțumitoare, intuim cu toții ce înseamnă și trăim sub tirania așteptării ei.

Psihiatria nu are ca scop fericirea omului, ci funcționarea lui. Un om sănătos psihic nu este neapărat fericit, ci unul ce se adaptează cerințelor vieții în mod adecvat. Un om sănătos, atunci când se întâlnește cu fericirea (precum în cântec), știe să se bucure de ea. Psihiatria se ocupă așadar cu capacitatea omului de a fi fericit, ceea ce nu înseamnă fericire, ci libertate. Libertatea a fost singurul ideal al psihiatriei încă de la început, din vremea când Pinel descuia lanțuri la propriu. Așa că nu am competența de a postula originile fericirii. A postula – nu, a specula însă e dreptul meu fundamental. Sigur, fericirea vine, ca toate lucrurile, din interacțiunea genelor cu mediul. Cum această explicație, cât se poate de reală, nu mă apropie mai mult de fericire, merită să dezvoltăm nițel. Continue reading “De unde vine fericirea” →

Marea provocare a psihiatriei de astăzi este obiectivitatea.

Nu e o provocare nouă: de-a lungul timpului, psihiatrii au crezut într-o cauză organică, observabilă de un terț, a bolii mintale, și au tot căutat-o. Exemplul cel mai elocvent e poate Emil Kraepelin, „părintele nosologiei psihiatrice”, care intenționa să-și fundamenteze clasificarea bolilor psihice prin studii anatomo-patologice, disecții ale creierelor persoanelor care suferiseră de asemenea tulburări. Reușita i-a fost parțială și conceptualizarea imperfectă: spre exemplu, pentru că nu găsise nicio leziune vizibilă cu ochiul liber în cazul psihozei maniaco-depresive (astăzi numită tulburare bipolară), a conchis că e vorba despre o „psihogenie”, adică o boală cu o etiologie pur psihologică. Opoziția dintre psihogenie și endogenie (boala produsă de o leziune a corpului) e mai veche: Charcot, la jumătatea sec. XIX, considera că „isteria” e o boală organică; elevul său, Babinsky, era de părerea opusă: că isteria este atât de diferită de marile suferințe neurologice (cele cu cauze organice mult mai clare), că nu poate fi considerată decât de origine pur psihologică. Continue reading “Psihiatria – știință sau filozofie?” →

Sindromul psihotic este sinonim cu pierderea capacității de a “testa” realitatea convențională, adică de a o percepe și de a se adapta la cerințele ei. Desigur, cu toții suntem mai mult sau mai puțin adaptați la realitate, și cu toții o percepem în felurile nostre unice, dar persoana psihotică are niște modificări frapant anormale ale acestor procese, care se traduc, în termeni medicali, prin idei delirante și halucinații. Continue reading “Experiența subiectivă în psihoză” →