La cursurile de psihologie medicală pe care le-am urmat când eram student, ni se spunea că orice om bolnav suferă o regresie, adică o revenire a psihicului şi comportamentului său în copilărie. Acest fenomen – am fost învăţat – ar fi normal şi chiar benefic, pentru că un copil se lasă îngrijit, este aşadar compliant la tratament.

Mai târziu, când am devenit rezident de psihiatrie, am aflat din unele cărţi – în primul rând de la Herni Ey preluând o mai veche teorie a lui Hughlings Jackson, că orice tulburare psihică este o regresie. Aşadar, în psihiatrie, regresia nu mai e normală, ci e chiar o definiţie a patologicului. Sensul termenului de regresie este mai larg: nu e doar o întoarcere într-un stadiu anterior ontogenetic, cum e copilăria, ci într-un stadiu structural inferior al conştiinţei şi personalităţii, şi se însoţeşte de o rupere progresivă de realitate, care poate merge până la izolarea totală într-o lume a halucinaţiei, aşa cum se întâmplă în vis sau în delirium. Întrucât orice boală a corpului implică și o suferinţă a minţii, regresia superficială despre care este vorba în primul paragraf e doar un caz particular. Continue reading “Despre regresie” →

Acesta este un post personal și egoist. Dar tentativ sincer.

Medicul este un personaj mitologic dintre cele mai vechi. Masca antică a medicului e însă purtată de oameni obișnuiți, ceea ce ne conduce adesea pe buza prăpastiei neînțelegerii. Nimic nu e cu totul pierdut, pentru că medicul și pacientul sunt, contrar aparențelor, membri ai aceleiași specii și vorbesc aceeași limbă. Noi, medicii, avem așadar două posibilități de salvare: fie devenim semizeii vindecători reprezentați de măștile noastre, fie renunțăm la mască.

Cum, pentru mine, a doua soluție este mult mai realistă, voi scrie aici ce îmi place mai mult la meseria mea. Dar mai întâi, o să scriu repede care nu sunt motivele pentru care îmi place. Iar despre motivele pentru care îmi displace voi scrie altă dată. Continue reading “De ce iubesc psihiatria” →

Unul dintre semnele importante și grave ale suferinței psihice, în general, este retragerea socială. Nu mă refer la sihăstrie, ci la felul în care oameni obișnuiți, fără veleități monastice, se retrag progresiv din lumea mare, cu care interacționează din ce în ce mai puțin, și căreia îi fac față din ce în ce mai greu. E un semn care apare în mai multe tulburări psihice, de la episodul depresiv major la marile psihoze cronice, cum e schizofrenia, sau poate rămâne relativ limitat ca amploare, dar stabil tot restul vieții, ca în tulburarea schizoidă a personalității.

Izolarea de lume însă nu înseamnă strict izolare socială, adică evitarea interacțiunii cu alți oameni, ci și evitarea experiențierii vieții în general. Și nu e nevoie să ne îmbolnăvim de mari psihoze ca să descoperim că acest gen de izolare riscă să se furișeze, insidios, în viețile fiecăruia dintre noi. Pe reversul medaliei socializării online, de exemplu, este absența experiențierii întâlnirii fizice cu celălalt, ea însăși bogată și complexă. Socializarea online, deși e un antidot comod al singurătății, implică astfel un soi de însingurare. Continue reading “Odă bicicletei” →

În ultimele zile, o campanie publicitară ne-a șocat. Pe noi, profesioniștii sănătății mintale, pe utilizatorii obișnuiți de internet (a devenit „virală”). Se pregătește restul marelui public.

Există o rea intenție în spatele campaniei de promovare a unui supliment alimentar cu auto-declarate efecte benefice asupra creierului, campanie care ne îndeamnă, cu litere de-o șchioapă, să ne urâm băiețelul cu autism, tatăl cu Alzheimer și pe noi înșine care suntem obosiți. Nu cred însă că cineva a dorit cu adevărat să instige la ură. Mai curând e vorba de o imensă eroare de concepție a campaniei, o escaladare în scopul de  atrage atenția cu orice preț, dublată de obișnuita manipulare a emoțiilor cu care se ocupă nobilul domeniu numit adverstising. Putem, cu un efort de imaginație, să bănuim intenția autorilor: un mesaj de o oroare aproape hitchcockiană, apelând la latura întunecată pe care se presupune că o avem, mesaj justificat oficial prin nevoia de „awareness”, care să ne forțeze să vedem despre ce e vorba, ca apoi să găsim un subtext care să ne liniștească (“noi de fapt vrem să vă zicem contrariul, să nu ne urâm aproapele, ci boala sa”), și în cursul catharsis-ului inerent să ne vină să cumpărăm produsul, ca să ne simțim la fel de ușurați și în viața reală. Sau, pe scurt: „Noi știm că în secret îți urăști tatăl/copilul/pe tine însuți. N-are nimic, avem soluția ca să nu te mai simți vinovat: ia niște produse de-ale noastre.” Continue reading “Nu ne urâm copiii punct ro” →

Există dependență de internet, de computer, sau de tehnologia informatică în general? În pragul publicarii unei noi ediții a DSM, catalogul tulburărilor psihice al Asociației Psihiatrice Americane, care e recunoscut, tacit, ca standard global al clasificărilor bolilor psihice, dezbaterea este încă în toi. Dacă în edițiile trecute, diagnosticul de dependență era legat doar  utilizarea unei substanțe adictive (opiacee, alcool, nicotină, canabinoizi, amfetamine, halucinogene, etc), în luna februarie a acestui an, când au fost făcute publice primele variante provizorii ale DSM V, am putut vedea apariția unei noi categorii diagnostice, numite “dependențe nelegate de substanțe”. Cu alte cuvinte, ar putea fi recunoscută oficial dependența de anumite comportamente. (Deja erau recunoscute jocul de noroc patologic și alte comportamente patologice înrudite, dar acestea erau trecute la categoria de „tulburări de control al impulsului”.) Continue reading “Dependența de Internet – o tulburare psihică?” →

În cultura contemporană, atât creierul și cât și psihicul sunt adesea comparate cu computere. Astfel, putem să ne gândim la tulburările de anxietate ca fiind „boli informaționale”, având ca fenomen central dificultatea de a procesa o cantitate prea mare de informație. Pentru că informația este astăzi disponibilă în cantități uriașe și foarte la îndemână, ca să nu spunem că suntem literalmente bombardați de ea, problema rămâne „digerarea ei”, organizarea ei, la nivelul minții, în structuri care au sens. Există unele teorii care corelează prevalența tulburărilor de anxietate cu libertatea unei societăți, mai precis cu numărul de opțiuni pe care le avem la dispoziție. Dacă acest număr este mare, și nu avem o cale sigură de succes, fiecare decizie este îngreunată, iar anxietatea este o „supraîncărcare cu opțiuni” („choice overload”). Și anxietatea generată de evenimente nefaste sau traumatizante poate fi explicată informațional: cibernetic vorbind, cantitatea de informație adusă de un eveniment este invers proporțională cu probabilitatea acelui eveniment. Că soarele va răsări mâine este 100% probabil, nu e aici nicio informație nouă. Un deces neașteptat, o agresiune, o boală care vine din senin, evenimente improbabile, la care nu ne gândim înainte, echivalează cu o cantitate adesea enormă de informație de procesat. Continue reading “Anxietate, informație, afect” →

Când eram în anul I de rezidențiat în psihiatrie și prea multe nu știam (astăzi, diferența e că știu cât de puține știu), am fost martor la următoarea întâmplare, care, așa tristă și meschină cum e, are câteva învățăminte și merită să o țin minte și poate chiar să o povestesc aici. Cele de mai jos sunt autentice, fiind ascunse doar numele și mici detalii, din motive de confidențialitate.

Domnul A. era se internase la spitalul de psihiatrie pentru alcoolism. Intenția declarată și lăudabilă era oprirea consumului. Povestea cu lacrimi în ochi despre necazurile din viața sa, despre depresia care îl determina să bea; îți era ușor, nu doar să empatizezi, ci și să simpatizezi cu el.
Într-o dimineață, la foarte scurt timp după discuția inițială cu el, l-am găsit, spre surpriza mea, într-un salon „de supraveghere”, adică acele saloane unde pacienții sunt încuiați, în regim special de internare împotriva voinței. Lucrurile se întâmplau înainte intrarea în vigoare a legii sănătății mintale (cu tot normele ei), într-o vreme în care internarea „la supraveghere” se făcea mult prea simplu, fără formalități, comisii sau notificări ale parchetului. Continue reading “O poveste din spitalul de psihiatrie” →

Un post foarte scurt, doar ca să vă atrag atenția asupra unui proiect jurnalistic în desfășurare, la care muncesc Cristian Lupșa și Andrei Pungovshi (Decât o Revistă, France-Presse). Se numește Dar dacă și încearcă să dea cărțile pe față în ceea ce privește anxietatea, ca tulburare clinică. (Am pus link-ul și în blogroll)

Deși e extrem de prevalentă, anxietatea e trăită adesea ca un secret rușinos, și nici nu prea a avut parte de atenția “ochiului public” obiectiv. Mă bucur din suflet că există jurnaliști care se ocupă cu subiecte de un interes major și urgent, subiecte ce nu fac parte totuși din teatrul politic, monden sau al faptului divers imediat sățios.

De altfel, problemele psihice în general au nevoie, îndrăznesc să spun imediată, să fie scoase din cochiliile lor ermetice pentru opinia publică.

În plus, există fațete sociale ale anxietății care sigur ne scapă nouă, psihiatrilor, care avem relații profesionale intime, cu indivizi, și nu cu grupuri, așa că eu unul mă aștept să am de învățat din munca celor doi.

Nu scriu aici doar ca să aduc laude, ci ca să vă invit să participați cu întrebări și cu povești personale, lucru pe care îl puteți face pe siteul proiectului. Eu am făcut-o deja.

Era acum câțiva ani, în prima mea zi de concediu pe litoral. Un străin, venit de departe cu propria mașină până la malul mării, a murit subit. Întâmplarea face că eram, pe plajă, trei medici și o asistentă medicală, dar nici manevrele noastre de resuscitare, nici ale celor de pe ambulanță n-au ajutat la nimic, deși unul dintre medici era specializat în terapie intensivă. Când, după un lung timp, ne-am oprit, soția omului s-a prăbușit în nisip și a început să plângă. În acel moment, în care noi, cu toții, nu mai eram, oficial, profesioniști, ci doar martori tăcuți ai tragediei, asistenta medicală, o persoană de altfel foarte competentă, a întrebat-o pe femeie dacă soțul ei era bolnav. Nu a primit un răspuns de prima dată, așa că, spre uimirea mea, a repetat întrebarea pe tonul autoritar pe care adesea personalul spitalicesc îl folosește în cadrul medical. Într-un spital de urgență, e uneori nevoie să fii autoritar, dar în contextul în care ne aflam, întrebarea și tonul ei erau, eufemistic spus, extrem de nepotrivite.

M-am gândit atunci că mă aflu în fața unui exemplu al deficitului de empatie de care noi, profesioniștii sănătății, dăm dovadă tot timpul, fără să ne dăm seama, tociți fiind de experiența repetată a suferinței altora. Cel puțin în parte, mă înșelam. Continue reading “Oglinda empatiei” →