Locuiesc în aceeași veche mahala din centrul Bucureștilor în care am copilărit. (Centrul a fost multă vreme o noțiune pur geografică în capitală). Când eram mic, aici erau doar case și vecini și copii care băteau mingea chiar și pe stradă. Demolările comuniste n-au apucat să ajungă în mahalaua mea, scăpată de soarta cartierului Uranus. În ultimii 15 ani, odată cu creșterea valorii terenului, jumătate din ea a fost însă rasă de pe fața pământului și în locul caselor negustorești antebelice (unele, monumente istorice) s-au construit imobile de birouri și apartamente în stilul p+x. Se pregătește și cealaltă jumătate. Matache e doar un instantaneu oarecare din masacrul arhitectonic în plină desfășurare din orașul meu. Continue reading “Gentrificare”
Corpul omenesc și angoasele încuiate în el
În primii ani ai facultății de Medicină, studenții învață anatomia omului cu ajutorul cadavrelor. Corpul uman, care, pentru restul cetățenilor, inclusiv proprii lui posesori, rămâne ermetic închis în propria lui piele, e larg deschis celor ce vor să învețe. Pentru mediciniștii, cadavrul este mai mult decât o unealtă de studiu practic, este un rit al trecerii, și asta din două motive:
– e un spațiu interzis celorlalți oameni, un tabu sacralizat transcultural. Medicina a fost mereu atașată, deschis sau camuflat, de un oarecare aer sacerdotal.
– mai important, e versiunea peiorativă a tuturor suferințelor și bolilor. Un cadavru este un semnal empatic important pentru cel ce-l privește, ce spune: pericol, suferință, moarte, mult mai elocvent decât cuvintele. Pe undeva, există teorema nescrisă că, dacă studentul își ține firea și mintea ageră în preajma unui cadavru, o va face în preajma oricărei suferințe a altuia. Cadavrul de la anatomie este așadar prima noastră lecție de empatie. Continue reading “Corpul omenesc și angoasele încuiate în el”
Lungul drum al psihozei către psihiatrie
Termenii “psihoză”, “psihotic” sunt folosiți când este afectată capacitatea cuiva de a face diferența dintre ceea ce este real (vorbim despre realitatea convențională, cea pe care o percem toți) și ceea ce nu este real (percepții, idei care nu reflectă lucruri din realitatea convențională). Astfel, halucinația este un fenomen psihotic, pentru că reprezintă o percepție fără obiect de perceput (de ex., “vocile” care apar în schizofrenie), ideea delirantă este un fenomen psihotic pentru că este o convingere evident falsă sau imaginară, dar de nezdruncinat.
Există tulburări psihice în care fenomenele psihotice sunt centrale: schizofrenia, tulburarea delirantă, diverse tulburări psihotice scurte. Fenomenele psihotice pot însă apărea, ca un “vârf de aisberg” în multe alte tulburări psihice care nu sunt catalogate ca psihoze cronice: depresie, tulburare bipolară, reacțiile la stress, etc. Continue reading “Lungul drum al psihozei către psihiatrie”
Cum știm că un pacient e bun?
Un comentator al articolului precedent își punea întrebarea din titlu. Să ne-o punem și noi.
Relația medic-pacient nu ar trebui să fi una ierarhică, dar nici egală sau în oglindă nu e. Libertatea pacientului de a-și alege medicul este cu mult mai mare decât cea reciprocă, a medicului de a refuza un pacient. Fiecărui om ajuns la medic i se acordă prezumția de a fi un pacient bun, excepțiile sunt puține, iar întrebarea mai utilă ar fi: “cum știm despre cineva că NU e un pacient bun?”
Când poate fi un pacient refuzat de medic? Continue reading “Cum știm că un pacient e bun?”
Cum știm că un medic e bun?
Despre mulți medici se spune că sunt buni, sau nu. Toți simțim nevoia unei recomandări atunci când mergem la medic: „Spune-mi și mie de un ORL-ist bun” e o întrebare pe care o aud frecvent. Evident, ORL e doar un exemplu, poate nu unul întâmplător, pentru că în ORL, și în chirurgie în general, întrebarea devine ceva mai ușoară dacă ne referim strict la tehnica și manualitatea chirurgului. E sigur însă că un chirurg bun e mai mult decât un chirurg îndemânatic, așa că nici aici lucrurile nu sunt deloc simple. Problema psihiatrului bun mi se pare mie și mai greu de rezolvat, dar poate că sunt influențat de propria mea meserie. Continue reading “Cum știm că un medic e bun?”
Maternitatea în societatea românească
Despre tulburările psihice legate de sarcină și naștere, majoritatea psihiatrilor vă vor spune cât de importante sunt cauzele biologice, neuro-endocrine. Și, dintr-un punct de vedere strict medical, au dreptate. Mai multe despre acești factori am scris într-o însemnare precedentă.
Însă în experiența mea din ultimii ani cu tulburările din jurul nașterii, ca medic de policlinică și nu numai, am descoperit ceva ce de altfel era de domeniul cunoașterii generale, chiar dacă nu ajunge niciodată pe prima pagină. În România, femeile care vor să aibă copii sunt supuse unei presiuni negative, tenace, la limita persecuției, din partea societății. Când spun societate, mă refer mai ales la mediul profesional. Nu contează că suntem în Europa secolului XXI și că există o legislație care protejează mama și copilul. Precaritatea acestei legi e dovedită de ușurința cu care pare să fie ocolită. Continue reading “Maternitatea în societatea românească”
Să ne temem de DSM V?
Ediția a 5-a a clasificării americane a tulburărilor psihice (DSM V), ce urmează să apară în mai, a încins deja liniile cu dezbateri aprinse, și nu doar în rândul experților în sănătatea psihică.
Un cititor mi-a atras atenția asupra unui articol recent, numit: “Suntem din ce in ce mai nebuni? Biblia psihiatrilor e tot mai groasa, iar stiinta din dosul ei cam subtire”. Tema și conținutul se regăsesc în multe alte texte pline de îngrijorare din ultima vreme, suficient ca să creeze un curent de opinie ce merită și o replică.
Nu e nevoie să mergem mai departe de titlu ca să ne lovim de o veche și mare neînțelegere, ce n-are nimic de-a face cu DSM V. Împărțirea lumii în “nebuni” și “non-nebuni”. Să fim foarte clar înțeleși: nu psihiatria face o asemenea clasificare. Ci tocmai “non-psihiatria”, restul lumii, societatea. Societatea, care mereu a așteptat de la psihiatrie să îi ia pe “nebuni” și să îi pună undeva, deoparte, cât mai departe de ea. Pe scurt psihiatrii sunt așadar un soi de temniceri, și e foarte bine să fie așa atâta timp cât azilul nu riscă să își extindă zidurile până în centrul cetății. Continue reading “Să ne temem de DSM V?”
Darul
Citeam următoarele versuri, ale lui Theodore Roethke:
Dark, dark my light, and darker my desire.
My soul, like some heat-maddened summer fly,
Keeps buzzing at the sill. Which I is I?
A fallen man, I climb out of my fear.
The mind enters itself, and God the mind,
And one is One, free in the tearing wind.
(In A Dark Time)
Sunt psihiatru și știu că Roethke suferea de “psihoză maniaco-depresivă”, ce numim astăzi tulburare bipolară. E poezia lui influențată de suferința psihică? Cu siguranță da. Versurile de mai sus, și numai, sunt mărturii foarte vii și directe ale trăirilor “bipolare”. Explică tulburarea bipolară atunci totul? Cu siguranță nu. Versurile de mai sus sunt sunt mult mai mult decât o psihopatologie poetică. Ca pentru orice obiect artistic, există ceva în noi care se recunoaște în poem, chiar dacă nu avem tulburare bipolară. Continue reading “Darul”
În căutarea sinelui
„And I would find my self and not an image.
That is our modern hope” […]
Așa spera W.B.Yeats în 1918 (“Per Amica Silentiae Lunae”). Aproape un secol mai târziu, obiectul acestor speranțe pare mai îndepărtat ca oricând.
Trăim în lumea lui Baudrillard, în care imaginea e mai presus de original, în care omul nu există dacă nu este hiper-real, dacă nu se ridică deasupra, precum românii care au talent în show-uri TV. “Simulacres et simulations”(1981) începe cu un pseudo-citat: “Simulacrul nu este ceva ce ascunde adevărul; este adevărul care ascunde faptul că nu există”. Nu știu dacă acest citat, el însuși un simulacru (Baudrillard, după ce îl inventează, îl atribuie Ecleziastului) are valoare de adevăr, ceea ce știu este că el e una dintre marile angoase ale omului contemporan. Frica de non-existență e mult mai vastă decât frica de moarte. Moartea se va manifesta într-un singur moment al vieții noastre, pe când incertitudinea propriei noastre identități rezidă în toate momentele vieții. Continue reading “În căutarea sinelui”
Tulburarea bipolară ca unitate
Episodul expansiv, sau maniacal, este versantul euforic al tulburării bipolare. La carte, e definit ca fiind o perioadă de cel puțin o săptămână de dispoziție euforică sau iritabilă, clar exagerată față de starea obișnuită. Pe lângă aceasta, persoana afectată mai prezintă cel puțin trei dintre următoarele fenomene:
– are o stimă de sine foarte mult crescută, numită grandiozitate. Grandiozitatea poate fi relativ ușoară, sau poate, din contră, să ia aspectul unor idei bizare, de intensitate delirante.
– vorbește foarte mult și foarte repede (logoree)
– are nevoie de mult mai puțin somn și e neobosit(ă)
– mintea merge mult mai repede, dar într-un mod superficial și cu o slăbire a legăturilor dintre idei (fugă de idei)
– e mult mai distractibil(ă), în loc să se concentreze asupra unui lucru, atenția îi este distrasă aproape la întâmplare de obiecte, persoane sau întâmplări din jur.
– are o energie nemaipomenită. Asta poate însemna îndeplinirea multor sarcini profesionale, de exemplu, dar și o agitație fără sens, pur și simplu incapacitatea de a sta pe loc.
– se implică excesiv în activități agreabile dar cu rezultate riscante (jocuri de noroc, cumpărături sau investiții intempestive, promiscuitate sexuală, consum de alcool sau substanțe stimulante, etc) Continue reading “Tulburarea bipolară ca unitate”
Comentarii recente