Florin Chirculescu (pseudonim literar: Sebastian A. Corn), este, printre altele şi în ordine aleatorie: scriitor, chirurg toracic, şef de sindicat medical.
A imaginat un nou procedeu chirurgical, fixarea voletului costal cu material textil. Romanele sale, pe care le publică într-un ritm constant din anii ’90, au fost de fiecare dată premiate literar; „2484-Quirinal Ave“, „Cel mai înalt turn din Baabylon“, „Imperiul Marelui Graal“, „Vindecătorul“ sunt printre titlurile cele mai populare. În lumea online, e cunoscut şi datorită blogului său, „Împricinatul de Corn“. Cel mai recent roman al său, „Ne vom întoarce în Muribecca“, va fi lansat vineri, 21 februrarie, la ora 18, la Centrul socio-cultural „Jean-Louis Calderon“ din Bucureşti.

Vlad Stroescu: Domnule doctor, pentru că eşti chirurg, ai automat o persona publică, pentru pacienţii dumitale. Pe lângă asta, numele Florin Chirculescu este sonor printre medici, mai ales datorită unei faimoase scrisori deschise de acum cinci ani, cu care foarte mulţi dintre noi am rezonat dureros, şi pentru implicarea ta socială şi sindicală de atunci şi până azi. Cititorii de SF, din care unii întâmplător sunt medici, îl ştiu pe Sebastian A. Corn de vreo douăzeci de ani. Alţii îi citesc însemnările savuroase de pe blog. Sunt deja vreo patru identităţi. Sau e una singură?

Continue reading “Dublă personalitate: scriitorul Corn şi chirurgul Chirculescu” →

Poveştile sunt obligatorii. Nu putem să existăm fără ele. Suntem nevoiţi, desigur, să le ascultăm, dar nu ştiu câţi dintre noi îşi dau seama că suntem nevoiţi să le şi spunem. Mai întâi, ne spunem nouă înşine poveşti. Deprindem poveştile din copilărie, ne ataşăm de una dintre ele, în care fiecare dintre noi se face protagonist, şi ne-o tot spunem, cu convingere, până când ajungem să o credem şi să navigăm cu ea pe realitate precum într-o barcă în care ai impresia că eşti pe uscat şi n-o să te scufunzi. Şi dacă ai noroc, ajungi şi la ţărm. Apoi, spunem poveşti celorlalţi. Ca medici, spunem o poveste fiecărui pacient în parte şi, dacă pacientul nu ne crede, n-am făcut nimic. În această privinţă, medicul îşi regăseşte strămoşul renegat, de care am vrea să n-auzim nimic: şamanul, vrăjitorul, berevoiul.
Vine însă şi vremea când spunem poveşti copiilor şi asta este partea frumoasă a lucrurilor. Dar ce-ar fi să te pună propriul copil să-i spui povestea tuturor poveştilor? O singură poveste, care să închidă în ea toate celelalte poveşti, dincolo de care să nu mai fie nevoie de nimic de spus. Ce i-ai răspunde? I-ai spune povestea ta, cea care îţi este suficientă? Desigur că nu, un părinte bun nu-şi sechestrează copilul în propria istorie. I-ai spune, poate, povestea pe care o spui pacientului? I-ai vorbi de etiologie, fiziopatologie, idiopatic şi esenţial? Evident că nu. Cel mai probabil, i-ai spune că, dacă o asemenea poveste există, tu n-ai găsit-o. Şi, dacă eşti în stare de o minimă autocritică, ţi-ai aduce aminte, măcar în clipe din astea, că sub tine nu e pământul solid, ci haosul mişcător al oceanului. Dar asta e facultativ. Dacă eşti un intelectual cu ochelari, poate o să-ţi spui în sinea ta că suntem postmoderni, în sensul în care postmodernismul e acea eră în care nu mai există nicio super-poveste. Însă asta n-ar fi în sine decât o altă poveste. Dacă nu e mulţumit şi începe să plângă, îi mai spui o dată Albă ca Zăpada. O să îi explici tu, din nou, cum stau lucrurile, când o mai creşte. Continue reading “Povești post-moderne” →

Poate îmbătrânesc, dar îmi e din ce în ce mai greu să citesc declaraţiile oficiale emise de Ministerul Sănătăţii. Luna trecută m-am chinuit destul de mult să citesc capitolul de sănătate psihică din Strategia Naţională de Sănătate, domeniu declarat prioritar. Şi totuşi nu e mult: în circa două pagini e discutată toată problematica psihosocială din România şi sunt propuse şi soluţii. Am încercat să trec paragrafele printr-un pieptăn fin, cu bună-credinţă. După ce am dat la o parte truismele şi repetarea sublinierii importanţei problemelor şi a reintegrării sociale, am reuşit (sau aşa cred) să degajez cele câteva măsuri propuse de „îmbunătăţire a stării de sănătate mintală a populaţiei“. Am înţeles că există (sau se preconizează) un program împărţit în două: un subprogram se ocupă cu profilaxia patologiei psihiatrice, celălalt cu toxicodependenţele. De fapt, sunt aproape sigur că primul subprogram nici nu există, fiindcă profilaxia în psihiatrie este cu totul absentă: căutaţi-o oriunde, în comunitate, în şcoli, la locurile de muncă; n-o veţi găsi.
Într-o lume în care există o relaţie direct proporţională între rata şomajului şi rata suicidului, dacă astăzi cineva riscă să aibă probleme psihice, e strict treaba lui să le prevină, principala strategie socială constând până acum în mecanismul ancestral al selecţiei naturale. Înţeleg că subprogramul va consta în facilitatea accesului, diversificarea serviciilor, respectarea drepturilor şi intervenţii de promovare. Lucruri minunate, de altfel. Care erau stipulate şi în documentul omolog de acum zece ani (SNSP 2004), doar că acolo erau mai amplu elaborate şi mai specifice, iar exprimarea mai precisă. Nu au fost defel manifestate însă în realitatea deceniului ce a urmat. Aşa că principala evoluţie din documentul de acum o reprezintă limbajul manierist, vag şi evaziv, şi conţinutul fragil şi contradictoriu.
Capitolul despre ameliorarea sănătăţii mintale se încheie cu al doilea subprogram. În spiritul, îndelung subliniat, al reinserţiei sociale, al dezinstituţionalizării şi al dezvoltării serviciilor în comunitate, subprogramul de toxicodependenţe va consta în alocarea de fonduri către unităţile spitaliceşti, şase la număr. Din care deducem că spitalul rămâne, strategic, unicul centru de adresare a acestei probleme sociale, acolo făcându-se, înţeleg, profilaxia, dezintoxicarea, terapia de substituţie şi reintegrarea socială a celor care au probleme cu drogurile.

Continue reading “În căutarea strategiei pierdute” →

Dorinţele mele de medic pentru noul an sunt de fiecare dată aceleaşi două: cunoaştere şi schimbare.
Ca psihiatru, am întâlnit mulţi oameni care au trecut prin îndelungate procese psihoterapeutice. Una dintre capcanele nedorite ale psihoterapiei este impresia, mai mult sau mai puţin ancorată în realitate, a unei mai bune cunoaşteri de sine. Sunt oameni care ajung să creadă că îşi ştiu ca pe propriul buzunar harta mecanismelor de defensă, schemelor cognitive greşite, dependenţelor, anxietăţilor, rotiţele intime ale suferinţei şi disfuncţiei psiho-sociale. Uneori, această pseudocunoaştere vine sub forma unei revelaţii, când tot ce e în neregulă pare să strige la cer, pentru ca apoi lucurile să reintre în calmul amăgitor şi nefast al inerţiei zilnice. Desigur, unii ajung într-adevăr să înţeleagă ce îşi doresc, şi de ce. Dar chiar şi printre aceştia, puţini sunt cei care reuşesc să acţioneze, să preia controlul şi să se schimbe. Diferenţa prea mare dintre cunoaştere şi acţiune duce adesea la deznădejde şi la abandonul dorinţei de mai bine. Iar iluzia cunoaşterii e una dintre cauzele non-acţiunii. Continue reading “Antropologii medicali” →

Precum tot omul contemporan, prima mea sursă de știri generale, nemedicale, este Facebook. Marţea asta, Facebook-ul duduia de răsunetul declaraţiilor ministrului culturii, Daniel Barbu, care afirma că programul naţional pentru prevenirea şi tratarea infecţiei HIV/SIDA are un buget prea mare, față de banii ministerului pe care dumnealui îl conduce. Că ar trebui să mai luăm nişte banii de la bolnavii de SIDA şi să facem festivale cu ei. Imediat, opinia publică, societatea civilă, ONG-urile, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, s-au sesizat, acuzând enormitatea. Chiar şi reprezentanţii Ministerului Sănătăţii s-au grăbit să dea o declaraţie în acest sens, de natură a linişti populaţia.
Dar eu unul nu sunt deloc liniştit. Că un ministru al României face declaraţii de un involuntar umor negru, nu e un lucru nou şi nu mă mai îngrijorează în sine. Enormităţi se vor mai spune, pe la toate ministerele, chiar şi la cultură, chiar dacă până deunăzi cei de la Ministerul Sănătăţii erau campionii declaraţiilor hazardate şi ulterior retrase. Altceva mă sperie. Poate ar fi bine să dau un exemplu recent. Continue reading “Enormități rău-prevestitoare” →

Prima internare de urgenţă pe care a trebuit să o organizez a fost un proces ce a durat aproximativ şase ore. Eram medic specialist de puţină vreme şi lucram într-o policlinică. Doamna care intrase în cabinetul meu mi-a relatat că soţul ei, fără motive serioase aparente, a devenit progresiv agitat în ultimele săptămâni, că în ultimele zile, foarte dificile, căpătase un discurs bizar, că se considera urmărit şi persecutat şi auzea voci, totul culminând în acea dimineaţă, când şi-a verbalizat intenţia de a se sinucide prin spânzurare. Nu a trecut imediat la fapte, mai întâi şi-a dat soţia afară din casă, aceasta având timp să apeleze serviciul de ambulanţă. Echipajul a venit şi, întâmpinând refuzul domului de a merge la o cameră de gardă, a şi plecat, recunoscând dreptul pacientului de a refuza intervenţia şi declinându-şi responsabilitatea în acest caz. Continue reading “Cine acordă primul ajutor psihiatric?” →

Ascultam buletinul de ştiri la radio, când m-a surprins vestea despre un accident rutier cu victime. Ce m-a frapat a fost tonul pe care prezentatoarea l-a folosit: exact aceeaşi intonaţie standard cu care ar fi anunţat deschiderea festivalului berii sau un nou conflict armat în Orientul Mijlociu. Un ton în deplin dezacord cu conţinutul, pentru că era lipsit de orice empatie. Nicio suferinţă, îngrjiorare sau compasiune nu se degaja din el.
Mi-am adus aminte de un episod asemănător, din studenţie, la o prezentare de caz multidisciplinară. Era vorba de un diagnostic dificil al unei forme rare de cancer digestiv. Îmi aduc aminte feţele zâmbitoare ale medicilor – cadre universitare care puseseră diagnosticul, satisfacţia lor, curiozitatea vie a auditoriului. Era o prezentare academică: singurele sentimente exhibate erau cele legate de stimularea intelectuală; nu era loc de compasiune pentru suferinţa şi moartea iminentă a pacientului. Şi poate nu m-ar fi frapat nimic dacă aş fi fost mai în vârstă, deja medic, deja „vaccinat“. Eram însă la începutul transformării, încă un profan în majoritatea timpului.
Nu mă puteam numi, încă, un profesionist. Continue reading “E bine să ne cenzurăm compasiunea?” →