Am fost invitat să particip astăzi, de Halloween, la lansarea traducerii în românește a romanului lui Stephen King, Doctor Sleep. Ora 19, la club Eden, dacă vă bate gândul să veniți. Mai e jos e ceea ce vreau eu să zic. Probabil că n-o să-mi iasă prea bine în direct, cu emoțiile și atmosfera de Halloween, așa că trec și aici textul.

***

Bine ați venit în seara aceasta, în care putem să facem lucruri care nu ne sunt premise în restul anului. Putem să ne îmbrăcăm, de exemplu, în costume înspăimântătoare. Ne putem alege un arhetip demonic, o vrăjitoare, un vampir, un cadavru ambulant, și îl putem purta ca pe o pălărie sau pe o manta de ploaie. Doar în seara asta.
Pentru mine însă, e Halloween în fiecare zi, la serviciu. Am un costum de culoare albă, și pe mulți îi sperie, deși nu asta e intenția lui. Până și organizatorii acestui eveniment s-au speriat rău de el, și l-au îmblânzit nițel, zicând că sunt psihoterapeut. Costumul meu însă e unul de psihiatru.
Și în calitate mea de psihiatru sunt aici, cu dumneavoastră. Și probabil pentru că sunt un mare amator al genurilor science-fiction, fantasy și horror, deși veți auzi aici păreri mult mai avizate decât ale mele în această privință.
Ce vreau eu să vă povestesc de fapt este despre cum ducem, fiecare dintre noi, în fiecare zi, și nu doar de Haloween, o poveste de groază în noi. Povestea de groază originală. Continue reading “Doctor Sleep, de Stephen King. Sau Halloween-ul din noi.” →

Nu e ușor să nu venerezi nimic, chiar dacă vrei cu tot dinadinsul. Nu știu dacă există studii de rezonanță magnetică funcțională în privința asta, dar suspectez că zeii, idolii și idealul sunt înscriși undeva în creierul străvechi, poate în sistemul limbic. Bănuiesc că nu e nevoie nici de cuvinte ca să te rogi.

Așa că toată suspiciunea, sărăcia simbolică, fantasmele și simulacrele care definesc era noastră, toate astea nu sunt suficiente ca să ne împiedice să ne fie foame de idoli. Doar că ei sunt ceva mai greu de găsit.

E unul însă foarte la îndemână: propriul nostru corp. Nu e prima dată în istorie când corpul uman, așa muritor și perisabil cum e, e idolatrizat. A mai fost, probabil, și în Grecia Antică, și în Renaștere. Nimic nu e original în era simulacrelor. Somatoidolatria de astăzi este însă, ciudat, mai concretă, mai primitivă.

Nu mă înțelegeți greșit, mă bucur sincer când văd legiunile de joggeri prin parc. E un comportament sănătos, e un lucru bun de importat din civilizația occidentală. Era și timpul să pricepem adevărata profunzime a lui mens sana in corpore sano. Dar nu puteți nega că e ceva aproape instinctiv ritualic în repetiția alergării fără destinație. Cultura fizică e considerată, în societate, mai mult decât un comportament sănătos: e deja un comportament moral. Ești de lăudat, ești un bun exemplu, ești mai bun decât ceilalți dacă faci sport. Să arăți bine și veșnic tânăr nu mai e o chestiune de superficialitate decadentă, e un ideal profund al codului nostru etic.  Continue reading “Somatoidolatria” →

Piața Amzei și-a desăvârșit procesul de „gentrificare”. În primul rând, nu mai e nicio piață acolo, în ciuda bannerelor care proclamă de vreun an de zile că „s-a deschis piața!” Sunt câțiva precupeți de flori scumpe din Olanda, și din când în când un „târg de meșteri populari”, de unde poți cumpăra haine de blană, dulciuri, triciclete.
Una câte una, toate șaormăriile au dat faliment, pe o rază de cel puțin un kilometru. Dacă o ținem tot așa, și Salmonella va deveni specie protejată. Toate șaormăriile, mai puțin una: șaormăria „La Băiatu”, chiar în Amzei. Nu e nimic gentrificat la șaormăria asta, nu vei vedea alambicuri ciudate de cupru și decorațiuni orientaloide, ca la Dristor Kebap în „Centrul Vechi”. (Bucureștii s-au umplut de ghilimele.) Totul e încă autentic: nu găsești acolo nici fițe, nici dichis, nici design, nici vintage, nici alte postmodernisme de consum.
Nu doar că „La Băiatu” n-a dat faliment, dar a căpătat un succes care, sunt convins, i-a luat prin surpindere și pe proprietarii stabilimentului. Alaltăieri, de exemplu, a trebuit să stau la coadă. Nu regret că am stat la coadă, pentru că am avut prilejul să asist la o manisfestare spontană a globalizării: primul la rând era un domn francez, și chiar înainte mea era un cuplu spaniol. Le-am dedus naționalitățile după accentul cu care vorbeau, foarte precar, engleza. Engleza nu e o limbă de circulație la Băiatu, unde sunt preferate româna și turca. Așadar, toți cei de față vorbeau o engleză foarte aproximativă. Cel mai orientat părea francezul, care, pentru că tot aștepta să i se asambleze piesele componente ale șaormei, s-a oferit să fie translator, în sensul că el înțelegea cel mai bine engleza șaormarului, transmițând mesajul, tot în engleză, dar una cu accent de Hercule Poirot, spaniolilor, repetându-l de câteva ori ca să ajungă întreg la destinație. “Hiăr ori la pachet?” zicea șaormarul? “Hieur, or tu go?” translata francezul. Spaniolul ciripea în castiliană foarte repede cu perechea sa, apoi comunica consensul conjugal înapoi francezului: “Yes.” Continue reading “În Piața Amzei” →