Când am început să scriu „în spaţiu public“, acum zece ani, am făcut-o ca un antrenament al tăcerii. Vorbim şi scriem foarte, foarte mult, şi cu foarte puţin conţinut. Şi e din ce în ce mai grav: e suficient să mă uit la pereţii de facebook. Şi ştim, de la alegeri încoace, că facebook nu e de luat în râs. Unii zic că facebook bate presa. Iar eu nu făceam excepţie, şi nu fac nici azi. Aşa că începusem să scriu ca să mă antrenez să scriu cât mai puţin. Să merg dincolo de concizie şi să mă rezum la esenţă. Să distilez ideile până la concentraţie de o sută de grade. Ambiţii naive de adolescent întârziat. (Majoritatea medicilor tineri sunt adolescenţi întârziaţi, zicea un bătrân profesor de psihiatrie.) Am eşuat complet în întreprinderea asta. De fapt, textele mele, rare şi chinuite, sunt mai deşarte, mai zadarnice ca niciodată.
Tare mult mi-a plăcut când un prieten mi-a arătat, deunăzi, cel mai scurt articol de specialitate din istorie, publicat înJournal of Applied Behavior Analysis în 1974, de către un psihoterapeut american pe nume Dennis Upper. Articolul se numeşte (în traducere): „Autotratamentul eşuat al unui caz de blocaj scriitoricesc“ şi nu are niciun cuvânt în conţinut. E mai mult sens în acest gag decât în foarte multe articole sforăitoare care au ca singur scop avansarea carierei autorilor, aşa cum e mai multă muzică în cele patru minute şi treizeci şi trei de secunde de tăcere foşnitoare ale lui John Cage decât în toate hiturile ultimelor decenii tunând din maşini, televizoare şi magazine. Mi-ar fi plăcut să am eu ideea asta şi să o propun publicării în „Viaţa medicală“. Ştii însă că lucrurile au mers prea departe pentru a se mai întoarce când şi tăcerea a ajuns doar un plagiat. Continue reading “Motive de a nu tăcea”
Suicidul la medici și mediciniști
La câteva zile de la sinuciderea unui cunoscut chirurg de copii din Vaslui, alte două cazuri tragice ajung pe prima pagină, ale sinuciderilor studentelor venite din Franța să urmeze facultatea de medicină din Cluj. Lemonde acoperise deja subiectul acum o lună, și de acolo aflăm că încă două tentative, nereușite, avuseseră loc printre studenții din secția francofonă clujeană în primăvara anului curent.
Evenimentele au stârnit o reacție foarte promptă din partea Statului Francez, care și-a pus în mișcare reputatul aparat consular (poate cel mai bine dezvoltat din Europa) și a mobilizat o celulă de criză care în doar câteva zile a luat măsuri la fața locului (expertiză psihiatrică, înființarea unui hotline și a unei platforme online de prevenire și primă internvenție în riscul suicidar). Promptitudinea și eficacitatea intervenției ar trebui să fie o lecție pentru noi toți.
Cel puțin una din victime a lăsat mesajul clar că a făcut gestul din cauza imposibilității de a face față tensiunii profesionale și formative în Medicină. (Tatăl ei a pus deja bazele unei o asociații non-guvernamentale pentru sprijinul studenților francezi în străinătate.) Cazurile de la Cluj par să aibă o particularitate destul de bine definită: mulți studenți francezi (dar nici pe departe toți) au ajuns acolo după ce au eșuat repetat promovarea în anul doi la facultăți franceze de medicină, reputate de altfel pentru severitatea selecției și acribia, adesea criticată, cu care respectă un numerus clausus. Pentru acești studenți, integrarea Europeană oferă a doua șansă, a studiilor în străinătate. Nu știm dacă unii au crezut că medicina e semnificativ mai ușoară la Cluj decât la Paris sau Montpellier, și nu știm nici dacă chiar așa stau lucrurile. Așa că în textul de față eu nu o să mă ocup de context, ci o să amintesc ceea ce știam deja diainte.
Știm că ratele de suicid la studenții la medicină și la medici sunt semnificativ mai mari decât populația generală. Peste tot, nu doar în Franța, nu doar la Cluj, ci în toate mediile profesionale medicale occidentale. Continue reading “Suicidul la medici și mediciniști”
Ierarhia simplă a spitalelor
Medicina e o ocupaţie străveche. Secolele, mileniile trec, imperiile se nasc, cresc, descresc şi dispar în neant, apar doctrine şi regimuri politice din cele mai năstruşnice, dar medicina continuă în linii epistemice nu foarte diferite din vremea sofiştilor greci şi poate şi mai de demult, din acea supă fertilă de dragoste de cunoaştere din care a răsărit întreaga ştiinţă a Occidentului. Medicii erau acolo de la început, privind atent corpul oamenilor aşa cum alţii priveau atent stelele. Mereu printre oameni, dar şi depărtaţi de ei, aşa cum astronomul e mereu printre constelaţii, dar nu e el însuşi un astru.
Desigur, medicii sunt oameni, au sentimente, vise, reacţii şi defecte ca oamenii, dar în acelaşi timp e ceva diferit la noi, nu calitativ, nu intrinsec, ci simbolic. N-are niciun rost să negăm cu încăpăţânare: suntem pe undeva nişte alieni.
E doar un rol, veţi spune. Cineva trebuie să-l joace, cineva să se ocupe de suferinţa din jur. Dar la finalul zilei putem să ieşim din halat şi să redevenim părinţi, biciclişti, violonişti, amatori de grătare, călătorii, muzică fină, telenovele etc. Nu întâmplător R. L. Stevenson a ales medicina drept meserie pentru Henry Jeckyll: ne dedublăm ca nimeni altul.
De ce îi disprețuim pe vârstnici?
Pacienții vârstnici. Nu le zicem bătrâni, pentru că e considerat neacademic și mai ales nițel jignitor. Și în engleza medicală e la fel, nu zici „an old patient” ci „an elderly patient”. Asta în sine e un semnal de alarmă. Psihiatria are aceeași problemă : terminologia ei trebuie periodic reîmprospătată, pentru că tinde să alunece dinspre științific înspre insulta comună. (Cândva, „imbecil”, “idiot” și „debil” erau gradele de întârziere mentală descrise de Binet, iar „cretinismul” era o patologie endocrină). Când cuvinte normale, simple, devin cuvinte rele, nu e de fapt nimic în neregulă cu cuvintele, ci cu felul în care ne raportăm la oamenii descriși de ele. Cuvintele s-au degradat pentru că s-au încărcat de discriminare. Cuvântul „discriminare” e el însuși un eufemism mixt pentru ură, nepăsare, alienare, nedreptate. Fără ghilimele.
Da, vârstnicii sunt discriminați de restul lumii. Și de sistemul medical care, oricât am vrea noi să fie aparte, nu e decât reflecția adesea caricaturală, distilată, a societății generale. Motiv în plus de detestare a sistemului medical – nimeni nu iubește oglinzile sincere.
Deja uitarea se așterne peste tragedia diversă a vârstnicei doamnei C., care s-a stins pe un câmp, de frig și de nepăsarea întregii lumi. Probabil că se vor găsi și niște țapi ispășitori, cu sâmburele lor de vină, și, dacă ne va mai interesa în acel moment, vom dormi mai liniștiți: se va fi făcut dreptate. Iar a doua zi ne vom reîntoarce la viețile noastre, la practicile noastre medicale, în care absolut nimic nu se va fi schimbat. Continue reading “De ce îi disprețuim pe vârstnici?”
Cabinetele mele
Laurențiu m-a întrebat demult, într-o emisiune, cum arată cabinetul unui psihiatru. A trecut multă vreme și de abia acum răspund. Nu mi se pare nimic interesant la cabinetele în care lucrez, însă, din afară, probabil că arată ca niște cutii misterioase pe care mai bine nu le deschizi… Așa că hai totuși să le deschidem, să se aerisească și ele nițel și să vedem că nu e nimica de speriat.
De fapt, niciunul dintre spațiile mele de lucru nu e cu adevărat al meu. Mi-au fost repartizate, și de-a lungul timpului am tot fost mutat.
La început de tot, aveam un cabinet mare și frumos. Era un cabinet medical tipic, cu chiuvetă, pat și instrumentar, și mobilă de PFL, în care lucram mai mulți medici. Dar avea niște ferestre mari, care dădeau spre un parc și un lac. Țipetele pescărușilor și măcănelile rațelor acopereau uneori zgomotele traficului. Și chiar sub ferestrele cabinetului era terasa unui restaurant, iar vara mirosul de mici și fripturi stârnea pasiuni uitate în centrii apetitului din creierul meu. Continue reading “Cabinetele mele”
Valoarea de adevăr a psihanalizei – o părere
Vinerea asta lucrez la Constanţa, şi trenul meu ajunge cu o oră mai devreme de începerea programului. Am avut timp aşadar să mă învârt pe străduţele rău-iubite ale peninsulei şi să mă opresc niţel să privesc marea, ca de obicei. Şi tot ca de obicei, în prezenţa mării gândurile îmi sunt neobişnuit de sonore şi limpezi, ca într-o cameră acustică. Priveam adineaori, aşadar, marea, sub o ploaie îngheţată, şi mă gândeam la apă ca arhetip al inconştientului. Apă dedesubt şi apă deasupra, graniţele se şterg şi poate de asta suntem aşa de atraşi de mare.
Inconştientul e un concept psihanalitic. Psihanaliza este o teorie despre oameni, însoţită de o practică de tratare a suferinţei, fondată de un faimos neurolog pe nume Sigmund Freud, şi dezvoltată în direcţii adesea divergente, arborescente, de foarte mulţi continuatori ai săi. A fost prima şcoală “oficială” de psihoterapie, prima psihoterapie-profesie, aşadar toate şcolile de psihoterapie îşi trag, pe undeva, seva din psihanaliză, chiar dacă unele sunt fundamental diferite ca dogmă de strămoşul lor.
Conţine teoria psihanalitică nişte adevăruri despre natura umană? Unii zic că da, alţii că nu, şi ambele tabere sunt destul de radicale în partizanatul lor. Există, de fapt, două tipuri de critici ai psihanalizei: unii care consideră că teoria psihanalitică poate fi corectată şi ameliorată (toţi dizidenţii care au fondat propriile şcoli de psihoterapie) şi alţii care consideră că, în ciuda faptului că psihanaliştii nu se consideră mistici de vreun fel, ba din contră, se aşează în continuarea liniei raţionalismului occidental, psihanaliza nu are niciun fel de valoare sau bază ştiinţifică, de niciun fel. Continue reading “Valoarea de adevăr a psihanalizei – o părere”
Există generozitate?
Există generozitate adevărată? Sau există doar egoism mascat?
Unii oameni, cel puțin, au un comportament aparent generos pentru că ei înșiși au avantaje din comportamentul lor. Dar dacă avantajul preconizat depășește investiția, nu mai e vorba de generozitate, ci de profit.
Poți fi pseudo-generos pentru că asta îți aduce scutiri de taxe. Sau pentru că îți îmbunătățește imaginea, față de tine și față de ceilalți. Pentru că îți oferă o mai bună poziție, cel puțin simbolică, în grupul tău social. Pentru că te aștepți la o recompensă, dacă nu în viața asta, atunci în următoarea sau în viața de apoi. Dacă donezi sânge, vei avea transport gratuit și niște tichete de masă. Dacă dai pomană la oameni amărâți, poate ajungi în Rai. Sau pentru că pur și simplu te simți bine dacă ești generos, creierul tău secretă endorfine, modul naturii de a te condiționa să nu fii mereu egoist.
Sau poți să fii pseudo-generos de teamă. De exemplu, motivația pentru care ne plătim impozitele e mai mult teama de închisoare pentru evaziune decât un simț civic autentic. Sau poate ne temem de disprețul tradițional față de cei zgârciți – nimic bun nu s-a ales de Hagi Tudose, Scrooge sau Harpagon. Nimeni nu i-a iubit. Ne temem de absența iubirii, de singurătate, de perspectiva situației în care noi înșine vom avea nevoie de generozitatea celorlalți. Continue reading “Există generozitate?”
În care aflăm unde se află sufletul şi frumuseţea dinăuntru
În 1990, Frank Meshberger, un ginecolog oarecare, cu o practică undeva în Indiana, SUA, era în vacanţă la Roma. Vizitând Vaticanul, a riscat fără teamă torticolisul alături de restul mulţimii de turişti ca să admire firmamentul legendarei Capele Sixtine. Pentru că, după cum ştim, un medic nu încetează nici în concediu să fie medic, colegul nostru şi-a dat seama că fresca intitulată „Crearea lui Adam“ seamănă izbitor cu o secţiune sagitală mediană printr-un creier omenesc. Ajuns acasă, Meshberger şi-a publicat observaţia în JAMA, stârnind rumoare. Analize ulterioare mai adânci au propus o întreagă alegorie neuroanatomo-mitologică. De exemplu, braţul lui Dumnezeu ar corespunde girusului frontal medial, picioarele sale ar fi cerebelul, pe când îngerii de dedesubt ar întruchipa etajele trunchiului cerebral etc. De atunci, toată treaba a devenit „cultură populară“, încă un strat de faimă şi articole de tabloid peste vopseaua lui Michelangelo.Desigur, au fost şi există critici ale autenticităţii asemănării. Ne putem întreba de ce a trebuit să treacă aproape o jumătate de mileniu ca să o observe cineva. Un răspuns ar fi: pentru că Renaşterea s-a terminat prea repede, şi după ea şi până astăzi am tins să avem perspective personale de cunoaştere tot mai înguste. Nimeni nu ar fi putut pretinde experţilor, critici şi istorici ai artei, să aibă cunoştinţe de anatomie, medicină internă sau disecţie, chiar dacă Michelangelo le avea. Un alt răspuns, mai sceptic, e că Meshberger a suferit opareidolie, o proiecţie a propriei imaginaţii în lumea de afară, nu foarte diferită de cititul în zaţul de cafea sau de asemănarea norilor cu animale fantastice. Dar, chiar dacă totul e o iluzie, e una suficient de plauzibilă ca să se propage rapid mai întâi în mediul medical, apoi în cel global. Cu alte cuvinte, e deja interesant faptul că s-a făcut şi acceptat o asemenea comparaţie.
Continue reading “În care aflăm unde se află sufletul şi frumuseţea dinăuntru”
Frica se vinde
Vă recomand cu căldură textul lui Vlad Mixich, ecou al știrilor despre epidemia de rujeolă din SUA.
Despre vaccinare, se scrie prea puțin și prea mult. Întreg discursul tinde să capete o coloratură delirantă. Când citești comentariile de sub articolele despre vaccinare, găsești mult mai rar îngrijorare autentică decât dogmatism îngust, cam ca în delirurile de persecuție sau în campania electorală. Îngrijorarea există, copios, dincolo de ecrane, chiar dacă nu o citim, și mă bucur că ni se mai aduce aminte de ea. Dincolo de orice discuție iresponsabilă e suferința interminabilă a oamenilor din carne și oase.
Tulburările de anxietate sunt pâinea mea de toate zilele. Am scris despre ele de mai multe ori, aici și în alte părți. Nicio viață nu e lipsită de anxietate. Ea e indispensabilă supraviețuirii, etc.
Anxietatea comunică cu rațiunea, dar nu e un produs al rațiunii. Anxietatea este un instinct, ca foamea sau sexul. Ne naștem cu ea, o avem încă dinainte să vorbim și să avem o rațiune și o domesticim treptat, pe măsură ce devenim autonomi. Pe măsură ce ne construim propriile repere, obiecte, credințe și iluzii, iar ideea că suntem muritori, fragili și nesemnificativi într-un univers vast și indiferent, devine acceptabilă într-un fel sau altul, adică putem să mai și uităm de ea și să ne vedem de viață. Însă instinctul nu uită treaba asta niciodată. Sistemul nostrul limbic, creierul de reptilă, nu uită niciodată nimic. E treaba lui să țină minte în locul nostru. Continue reading “Frica se vinde”
Cum să faci fotografia perfectă
Stăteam de vorbă cu Fotograful. Sus pe faleză, în bătaia brizei de iarnă și strigând ca să acoperim uruitul valurilor. Mi-a spus cum se face fotografia perfectă, și mă gândeam să vă împărtășesc și domniilor voastre micul lui truc.
„Trebuie să lași la o parte toate chichițele de prin cărți. Nu contează ce aparat ai, ce deschidere a obiectivului folosești și alte aiureli din astea.”
“Nu?” am îngânat eu incredul. Văzusem ce pot face unii cu dSLR-uri de mii de euro.
„Nu. Și de fapt, mai bine lași aparatul de pozat acasă.”
„Cam greu de făcut poze fără aparat” zic eu.
„Tocmai ăsta e necazul cu fotografiatul. Toată lumea fotografului tinde să se focalizeze în aparat. Camera obscură tinde să devină o închisoare înfometată. Chiar dacă nu-l iei cu tine, te gândești toată ziua cum să pui tot ce-ți văd ochișorii în compoziții sofisticate. Cum să aprinzi mai bine cerul după aia în Photoshop. La un moment dat te trezești singur, înconjurat de poze. Ce fotografii frumoase poate face un asemenea om? Continue reading “Cum să faci fotografia perfectă”
Comentarii recente