Cu optimism prudent despre medici

by Vlad Stroescu
Ce e important la mișcarea medicilor din ultimele zile? Inițiatorii ei? Pentru dumnealor, toată stima. Dar nu cred că ei sunt esența lucrurilor, chiar dacă au fost deus-ex-machina. Cum nu cred că e important, deocamdată, organismul care se zbate să se nască anadiomenic din spumele mulțimii, „Alianța Medicilor“, cum își zice. Poate va fi – timpul ne-o va spune. Dar chiar dacă Alianța Medicilor va reuși să iasă la lumină și să aibă un cuvânt de spus, acolo unde au eșuat câteva sindicate și grupări mai mărunte și unde colegiile medicilor și marile sindicate nici măcar n-au încercat, tot nu cred că ea contează din experiența asta fulgurantă. Ea va fi ceva separat, o altă treabă, să sperăm, Doamne ajută, bună.
     O să vă supărați pe mine, dar nu cred că sunt foarte importante nici consecințele politice și financiare ale mișcării. Dacă va fi vreuna. Măririle de salarii contează, nu zic nu. Ele vor avantaja în mod sigur minoritatea privilegiată pe care, de altfel, lumea o identifică deja cu ansamblul medicilor. „Legalizarea plicului“, un oximoron aruncat la nimereală, nu cred că se va întâmpla vreodată. Și desigur, egoist și individualist cum sunt și eu, ca orice medic, nu prea îmi pasă. Eu n-am luat niciodată niciun plic, nici când lucram „la stat“, cu atât mai puțin acum. Și nici nu mi s-a prea oferit. Și ca mine sunt mulți, mai toți cunoscuții mei, prietenii și oamenii de care mă înconjor: pentru noi, nu va fi nicio schimbare atât de palpabilă, de materială. Pentru noi, rutina zilnică va fi exact aceeași, ca și socotelile dinainte de mersul la piață, angoasa insomniacă a zilei de mâine și de poimâine, a bătrâneții – care om apuca-o, aceeași precaritate existențială pe care vom continua să o ținem sub cele mai complicate lacăte de care suntem în stare, ca să putem să ne gândim mai întâi la pacient. Nu pentru că am fi sfinți, căci nu suntem, ci pentru că asta e esența trebii noastre, tot așa cum un pilot se gândește mai înainte de toate la ce trebuie să facă ca să nu se prăbușească din zbor.

Continue reading “Cu optimism prudent despre medici” →

Cum se descurcă un medic obișnuit

by Vlad Stroescu

Din campaniile și contra-campaniile din presă cu privire la medici (revin ciclic), impresia ce se degajă e că suntem toți (medicii) niște devianți. Nu neapărat în sensul psihiatric, deși și așa, ci mai curând social și moral. Niște House MD pe deasupra șpăgari. Când nu primim câte 1000 de euro pe zi fără de care nu ne sculăm din pat, suntem niște apostoli blestemați cu mintea scrântită. Când nu suntem martiri-martori ai suferinței umane, suntem niște cinici ce profită copios de pe urmele ei. Dezbateri acerbe pe forumuri ard: da domnule, au dreptul la șpagă, că salariile sunt mici, cum să reziști altfel într-o asemenea mizerie, nu domnule, își bat joc de noi, pacienții, murim cu zile în timp ce ne țin pe la ușă, dacă nu le dai nici nu se uită la tine.

Eu nu mă recunosc în portretul medicului din ziarele de zilele astea. Nici în cel al chirurgului care pune condiția șpăgii, nici în cel al mucenicului sclipitor zugrăvit uneori. Și știu că nu sunt vreo excepție. Suntem foarte mulți oameni normali în branșă.

Ce înseamnă un medic normal?

Înseamnă că putem să nu luăm ciubuce și exersăm permanent această capacitate. Neluatul de ciubuc nu e neapărat o anomalie în contra cutumei. În anumite locuri (spitale mari și mici), ciubucul e o presiune culturală, nu iei, ești un excentric, dar global nu e așa. Pe mine nu mă presează nimeni să iau ciubuc, deși e adevărat că nici nu prea mi se oferă.
Nu dintr-o paranoia masochistă nu luăm noi ciubuc. (Nu mi-aș permite să îi judec, dintr-un punct de vedere moral superior, pe cei care iau ciubuc, de altfel. Știu bine că mulți „n-au încotro”. Îmi permit să judec cutuma, cultura, însă.) Ci pentru că ne-ar fi groaznic de jenă, probabil pentru că așa am fost crescuți, să ne fie jenă de asemenea situații. N-am ști nici cum să reacționăm, nici ce se vrea de la noi: cum onorezi o înțelegere în care nu se specifică obligațiile, dar așteptările sunt enorme? Așa că nimerim în locuri în care plata informală nu e placa turnantă a actului medical, iar locurile astea sunt destule. Continue reading “Cum se descurcă un medic obișnuit” →

Nostalgia ferestrei înguste

by Vlad Stroescu
În momentele în care scriu acest text, știrea din domeniul sănătății cea mai circulată privește decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se stabilește că medicul din sistemul public, funcționar public fiind, nu are dreptul să accepte nicio plată informală, fie ea atenție, plic, ciubuc, bacșiș, rușfet, șpagă, recunoștință, alcooluri tari sau alte valute forte. Găsesc această știre într-atât de relevantă și schimbătoare de viziune globală a medicinii românești, încât textul de astăzi se va ocupa de cel mai nou număr din revista franceză pentru copii, tineret și bătrânet, Pif.
    Am copilărit cu Pif Gadget. Urmaș al unui jurnal al tineretului comunist francez, era printre foarte rarele publicații vestice care ajungeau, într-o vreme, și în România comunistă, România copilăriei mele. Căci așa e meteahna egocentrică a omului, își pune propriul destin deasupra vremilor și istoriei și își aduce aminte cu plăcere și de cele mai grele timpuri dacă atunci s-a nimerit să fie el inocent, tânăr și nemuritor. Deși la un moment dat succesul revistei era de necontestat, nu știu dacă redacția de atunci a anticipat sau și-a imaginat câți oameni de departe, și în ce măsură, a influențat publicația lor. Părinții mei, francofili amândoi, aveau un teanc de Pif-uri. După-amiezile de toamnă și iarnă erau nesfârșit de lungi, așa că am învățat foarte devreme, în același timp, și franceza și buchiile, ca să descifrez cât mai bine istoriile comice ale unor Pif, Hercule, Pifou, Placid, Muzo, ale Castravetelui Mascat (da, s-au scris articole despre substratul psihanalitic al acestei benzi desenate), ale lui Gai-Luron-câinele-existențialist, sau să tremur de suspans la aventurile marțiale ale lui Docteur Justice (uneori mă întreb dacă nu cumva m-am făcut doctor datorită lui), cele spațiale ale Pionierilor Speranței sau din contră, preistorice, ale legendarului Rahan, fils des ages farouches.

Continue reading “Nostalgia ferestrei înguste” →

Șapte lucruri care te vor face să te bucuri mai mult de viață

by Vlad Stroescu

spring-bird-Vintage-Image-GraphicsFairyNu ești deprimat, dar ești cam apatic. Următoarele șapte lucuri pe care le poți face ca să ieși din apatie sunt de bunul-simț elementar al minții cocoșului. Sunt convins că le știai și tu.  Dar poate dacă ți le zice un doctor, o să te gândești a doua oară la ele.

 

1. Mai renunță la rutină.

Rutina e un narcotic periculos. Îți dă impresia că ai nevoie de ea, că fără ea viața ta e haotică și imprevizibilă, cu tot felul de pericole așteptând după fiecare colț să te muște de posterior. Și vai, din păcate ai pe undeva dreptate. Dar rutina îți amorțește simțurile, te face imun la frumusețea ubicuitară a lumii! Uită-te la fețele oamenilor în tramvai, dimineața spre serviciu: sunt fețele oamenilor intoxicați de rutină. Așa arăți și tu.

Acuma nu zice nimeni să arunci totul pe geam, să-ți dai demisia și să pleci într-o aventură hollywoodiană la Las Vegas. Dacă ai face așa, s-ar chema că ai avea un episod maniacal și ai necesita probabil tratament. Nu. Rutina poate fi schimbată discret și subversiv: schimbă des traseul către casă. Privește răsăritul într-o zi de miercuri. Oprește la librăria engleză și cumpără o carte cu poemele lui Philip Larkin și citește din ele stând jos la grătarul cu manele din Piața Matache, unde trebuia să te duci doar ca să cumperi prune. Stai o noapte întreagă treaz ca să scrii o povestire SF. Cumpără-ți o chitară (second-hand). Ia-ți soțul/soția de la serviciu și du-o la cină pe malul mării (azi trenul face doar 2 ore până la Constanța). Observă micile detalii, gândacii roșii, florile verii târzii, rufele colorate agățate la uscat. Fericirea vine cel mai des întâmplător și durează câteva clipe: e foarte ușor să o ratezi. Continue reading “Șapte lucruri care te vor face să te bucuri mai mult de viață” →

Impromptu

by Vlad Stroescu

Cel mai urât loc din București e, din păcate, și cel mai prizat de turiști. Am văzut vara asta de aproape Casa Poporului (cu ocazia unui congres din ăsta de-ale noastre). Nu-mi plăcea cartierul, oricum, mă țineam departe de el, pentru că pe străzile alea, oricât ai merge pe jos, stai pe loc și nu ajungi nicăieri și ești conștient doar de cât de mic e perimetrul tău de sens în deșertul absurd al istoriei, în timp ce soarele sau ploaia noroioasă (în funcție de anotimp) îți ciocăne insistent în cap. De aproape și dinăuntru, nu e mai bine. Clădirea strivitoare, cu toate fațadele identice ca un fel de idol post-modern, săli uriașe de marmură în care ecourile fac imposibilă conversația, curtea plină de gropi (biata mea bicicletă!) și de jurnaliști care îi pândesc pe parlamentari și aruncă hârtiuțele de napolitane și mucurile de țigări direct pe jos.

Experiența traumatizantă a mega-concertelor în care zeci de mii de oameni se duc să se deshidrateze și să își ucidă brutal celulele auditive în Piața Constituției e probabil potrivită locului. Dar nu e pentru mine.

Nu mulțumesc. Prefer oricând umbra căsuțelor mici din Ferentari, în care mai cresc copaci. (Ați observat cum copacul e inamicul civilizației, în București? Orice om gospodar își taie copacii din curte, mai ales ăia bătrâni. Primăria îi taie – sau îi mutilează – pe cei de pe străzi. La mine în cartier mai sunt câțiva tei străbuni, și vecinii tot plănuiesc de ani de zile cum să scape de ei, că fac prea multe frunze, distrug țevile cu rădăcinile lor și în plus cine naiba e teiul ăsta să ocupe un teren intravilan atât de scump? Numai casele sărmane mai tolerează copacii.) Continue reading “Impromptu” →

Potențialul medicinei primare

by Vlad Stroescu
Omul e o „proprietate emergentă“. Omul este alcătuit din organe, aparate și sisteme, dar e, în propria lui minte, precum și în a celorlalți, altceva decât suma acestora, un concept distinct. Foarte puțin din ceea ce este considerat cu adevărat omenesc poate fi regăsit la nivel de organ. Deși un ficat de om e diferit de al unui alt mamifer, nimeni nu s-ar gândi la asemenea diferențe ca la un criteriu important de umanitate.
     Un nobil adagiu îi îndeamnă pe medici să nu uite că nu există boli, ci doar bolnavi. Deși acest lucru este, în esență, adevărat, întreaga medicină se sprijină pe ideea contrară, cum că bolile există, sunt entități de sine stătătoare și pot fi recunoscute după anumite semne. Pe măsură ce informațiile acumulate de cercetarea medicală au devenit tot mai multe, a fost tot mai greu și, în cele din urmă, imposibil pentru un singur om să practice întreaga medicină, așa că ea s-a scindat în specialități medicale și chirurgicale, clince și paraclinice, și mai departe în supraspecializări. Specializările apar în funcție de două criterii: de tipul de boală și de organul, aparatul sau sistemul afectat. Medicii de astăzi nu operează în primul rând cu conceptul de om integral, ci cu conceptele mai simple de aparate, sisteme și boli. Dacă nu ar proceda astfel, medicina ar regresa și ei nu ar mai fi profesioniști în sensul propriu al cuvântului. Totuși, unul dintre cele mai importante reproșuri pe care societatea și marele public îl au față de medicină, și care a permis apariția și prosperitatea unei mari piețe de remedii și vindecători non-medicali și a resurgenței șamanismului în postmodernitate, e tocmai această fragmentare a tabloului omenesc, a preferinței pentru analitic în defavoarea „holisticului“.

Continue reading “Potențialul medicinei primare” →

Câteva schimbări

by Vlad Stroescu

Mi-am cam neglijat blogul, și aș vrea să remediez situația, motiv pentru care am să purced la câteva mici schimbări.

Prima dintre ele, pentru care sper că nu vă veți supăra pe mine, este că nu va mai exista o rubrică dedicată întrebărilor. Vă datorez o explicație pentru asta: întrebările dumneavoastră sunt, în majoritatea lor, personale, multe și grave. Îmi lipsește timpul fizic de a răspunde la toate așa cum s-ar cuveni, și chiar când am timp, aș avea eu însumi de pus alte întrebări sau nevoie de mai mult timp să vă ascult, înainte să vă pot răspunde informat. Ceea ce nu se poate face în spațiul și timpul acestui blog, fără să îl transform într-un cabinet de consultații online, adică să mă angajez față de cel ce pune întrebarea într-o relație completă, medic-pacient.

Asta nu înseamnă că nu vom discuta în continuare. Întrebările dvs sunt binevenite, în contextul postărilor, la rubrica de comentarii. Și chiar dacă nu sunt în context, tot sunt binevenite. Doar că nu va mai exista rubrica separată. Continue reading “Câteva schimbări” →

Medicina ca matematică

by Vlad Stroescu
Dacă am pune toată cunoaşterea omenească într-o mare bibliotecă, ea ar fi scufundată pe nenumărate niveluri în subsol, cu luminile stinse, iar cea mai mare parte a volumelor ar avea o eternitate de aşteptat înainte de a fi redeschise. Între timp, cititorii – mereu preţios de puţini, astăzi probabil mai rari decât scriitorii – s-ar plimba pe o terasă la suprafaţă, răsfoind broşurile pe care moda le păstrează la lumină, sărind de la una la alta după capriciile deficitului global de atenţie, fără să bănuiască greutatea enormă cu care literele apasă Pământul de sub ei. Din an în Paşte, câte unul dintre noi ar cădea printr-o crăpătură şi s-ar trezi în plină materie neagră secretată de materia cenuşie din alt secol, înconjurat de tomuri prăfuite, dar care cândva au fost lustruite şi sărbătorite.
Aşa am păţit eu deunăzi şi a fost numai din cauza doctorului M., de altfel un minunat psihiatru, cercetător, scriitor şi multe alte lucruri. Dumnealui m-a întrebat dacă ştiam cine a zis prima dată adagiul „diagnosis is prognosis“. Habar nu aveam, dar suna a ceva ce Kraepelin însuşi ar fi zis, că doar el e „părintele nosologiei psihiatrice“, subliniind primul importanţa covârşitoare a punerii de diagnostic în meseria noastră. Kraepelin e un caz aparte în bibliotecă: toată lumea a auzit de el, e unul dintre uriaşii pe ai căror umeri stăm, a scris un tratat extraordinar pe care l-a reeditat de multe ori, care mai are şi fotografii reuşite, dar pe care nimeni nu-l citeşte vreodată. Nu în ultimul rând, pentru că nu a fost tradus din germană. În vremea lui nu era nevoie, fiind limba standard a psihiatriei, filosofiei şi ştiinţelor sociale de abia născute, era înţeleasă măcar de orice profesionist care se respecta. Au trecut două războaie mondiale şi limba standard s-a schimbat. Puţini sunt cei în viaţă care măcar au văzut tratatul lui Kraepelin, şi nu am reuşit să-l răsfoiesc pe undeva pe internet. Căutând însă prin unghere, am crezut că am regăsit citatul în germană („Diagnose ist Prognose“) într-un text cu aproape un secol mai vechi, într-o revistă germană de medicină din 1810, Medicinisch-chirurgische Zeitung.

Continue reading “Medicina ca matematică” →

Legea iobăgiei medicale

by Vlad Stroescu

(Dublu editorial, prima parte, de dr. Gabriel Diaconu, aici)

În amalgamul polimorf şi postmodern al „ştirilor din sănătate“ din presa centrală actuală o ştire a trecut aproape neobservată. Ea priveşte un „proiect în lucru“ al Ministerului Sănătăţii şi al Parlamentului, care ar institui obligaţia medicilor de a lucra în România timp de cinci sau zece ani după absolvirea facultăţii. Conform ministrului sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, ideea ar aparţine vicepremierului Gabriel Oprea şi  este una care „nu i se pare rea absolut deloc“, doar că trebuie, vai, armonizată cu legislaţia europeană.
Ideea năstruşnică, din fericire niciodată pusă în practică, de a lega nişte oameni de glie ca să rezolvi criza de resurse umane în medicină, e una mai veche şi se tot întoarce periodic în agenda şi declaraţiile ministerului nostru. În 2007, Eugen Nicolăescu susţinea că medicii trebuie să fie obligaţi să rămână în ţară o perioadă dublă faţă de cea a studiilor (nu menţiona dacă 12 sau 22 de ani, în funcţie de punerea sau nu la socoteală a rezidenţiatului). În 2009, Ion Bazac vorbea de „restricţii punitive“ – dumnealui ar fi vrut să îi lase pe medici să plece doar dacă dădeau înapoi toate salariile de rezident, de parcă ele ar fi fost o pomană gratuită a statului şi nu sancţionarea meschină şi simbolică a unei munci ingrate, riscante şi epuizante.

Continue reading “Legea iobăgiei medicale” →

Dificultățile unui blog medical

by Vlad Stroescu

Una dintre regulile de bază ale unui blog care se vrea de succes e periodicitatea însemnărilor. E mecanismul cu eliberare prelungită prin care autorul se insinuează în conștiințele cititorilor, ale căror atenție și memorie ar fi, după unii, din ce în ce mai precare, în era internetului social și a motoarelor de căutare. E valabil și dacă ești și medic în restul timpului. De exemplu, Lucian Mândruță îi sfătuia pe doctori să posteze zilnic pe blog, fără excepție, și de două ori pe zi pe facebook și/sau tweeter.

Nu sunt mulți medicii în stare să facă asta. Mie, de exemplu, nu prea îmi iese pasiența. Sunt câteva motive: în primul rând, medicii sunt (sau se presupune că sunt) oameni destul de ocupați. Mulți dintre noi, între familie și serviciu, în scurtele pauze care apar printre pacienți, nu prea mai suntem în stare să facem altceva decât să ne tragem răsuflarea. Eu unul încerc să ies nițel din cabinet, până afară, să văd dacă e zi sau noapte, dacă plouă sau dacă e soare.  Continue reading “Dificultățile unui blog medical” →