În ultimele săptămâni, am fost printre cei care au tăcut. Nu pentru că aș fi vrut neapărat să tac, ca reculegere impusă sau semn de doliu. Într-un text mai vechi de la rubrica Dulce Medicină, ziceam că mai tot ce scriu e un efort de a tăcea, și uite că după atâta vreme tăcerea a venit de la sine. Desigur, nu era tăcerea pe care mi-o doream. Asta de acum e mai curând ca țiuitul ascuțit de după o explozie, care nu e real, ci e doar un simptom al agoniei celulelor acustice. Și chiar și acum, când n-am încotro și trebuie să scriu, fiecare cuvânt sună fals. Continue reading “Bursa vieților omenești”
Wovon man nicht sprechen kann…
Unde să ne mai ascundem, zilele astea? În ce reces al memoriei? Sigur e unul confortabil, în care nimic nu s-a schimbat. Dar de-acum el e deja amintirea unei amintiri, și până acolo drumul e un ghem întortocheat de sinapse. Copilăria e cea mai sigură destinație, dar îmi e din ce în ce mai greu să ajung acolo. Marcel Proust, ajută-ne dumneata.
Hm, mi-aduc aminte de vremea când mă urcam pe casa vecinului. Omul e făcut pentru cățărare, de asta are mușchii spatelui puternici, cândva trăiam în copaci. Doar societatea modernă a scos în afara uzanțelor această aptitudine. Copiii însă nu cunosc chiar toate uzanțele sociale, deci și noi ne cățăram, ajungând, pe măsură ce trecea vremea, tot mai sus.
Eram cu toții într-o curte nu foarte mică a unui bloculeț din anii 30. O curte comună, un terrain vague cum aveau cândva toți micii vagabonzi din cartiere. Mai întâi ne-am cățărat pe gard, apoi în teiul enorm care și azi sfidează zona urbană și pe locuitorii ei, care urăsc cu toții copacii. De pe ramurile teiului, ajungeam pe gardul casei vecine, de acolo pe ramurile unui corcoduș (el în schimb s-a uscat) și apoi pe acoperișul casei de alături.
De acolo, se vedea toată lumea. Niciodată n-am fost mai sus de atât.
Vecinul avea niște struguri, un soi din ăla hibrid, cu coaja groasă. De nemâncat când erau copți, dar ne dădeam în vânt după ei când erau aguridă. Vița se cățăra pe casă, de pe acoperiș erau ușor de cules. Chiar acum, gândindu-mă, mi se strepezește agreabil gura.
Toate astea, puse pe hârtie, nu au nicio semnificație. Nu merită să scriu despre ele. Amintirea asta e doar a mea și nu are valoare pentru nimeni altcineva. Filtrată în limbaj, se devalorizează.
De fapt, nu găsesc niciun alt rost în scris decât cel de exercițiu, sau repetiție, a tăcerii.
Fluierat în biserică
O să vă spun un secret teribil despre mine: uneori mă duc la biserică. Foarte rar la slujbe, întrucât nu sunt un practicant adevărat, ca să nu mai zic că trotuarul din fața bisericii parohiei mele e blocat duminica de cele mai frumoase mașini din cataloagele auto. Dar, în zilele în care lucrez în centru și primesc cadou un interval liber, uneori mă urc pe bicicletă și, sub pretextul că mă duc să iau covrigi, intru într-una din aceste vechi clădiri bucureștene atât de particulare. O făceam și în Franța, la Metz, unde catedrala Sfântului Ștefan e cât parcul Tineretului, de e foarte ușor să te pierzi într-un cotlon, în sensul bun al cuvântului. O făceam și când dădeam consultații la Constanța, doar ca să am ocazia să văd mai des marea, descoperind cât de asemănătoare sunt, sub aspectul arhitectonic, biserica catolică Sf. Anton de Padova, catedrala ortodoxă și geamia Carol. Oare intenționat?
Pentru scopul textului de față, nu e important de ce mă duc la biserică. Ajunge să zicem că simți, odată ce treci de ușa bisericii, că ai intrat într-o altă lume, sociologic vorbind, unde timpul trece altfel și îți permiți răgazul să te gândești nițel la ale tale și la ai tăi, cei care sunt și care nu mai sunt, iar gândurile parcă nu mai sunt atât de gălăgioase ca de obicei.
Coada la doctor
La policlinica privată, cel mai mare măr al discordiei dintre medici și clienți e punctualitatea. Marea majoritate a plângerilor sunt întârzierile medicilor față de ora programată. Adesea este vorba de cercuri vicioase, când pacienți ei înșiși întârziați produc reacții în lanț și se ajunge uneori chiar la conflicte zgomotoase, care adună curioși. Problema e cu mult mai gravă în sistemul public, unde de regulă nu are loc nicio gestiune a timpului, alta decât cea spontană. Cozile sunt niște mici iaduri, indiferent unde s-ar afla. De ce sunt ele mai greu de suportat la doctor decât, poate, oriunde altundeva în lumea civilizată și ce se poate face în această privință? Ca să răspundem, ne vom folosi de un articol devenit clasic, „The psychology of waiting lines“, scris nu de un psiholog, ci de un profesor de la Harvard Business School, David H. Meister. În anii ’80 (articolul a apărut în 1985), interesul pentru psihologia prestării de servicii atinsese un vârf care abia un deceniu mai târziu avea să cunoască un ecou în medicină. Întrucât medicul este și un prestator de servicii, chiar dacă serviciile sale au o natură singulară, observațiile lui Meister despre cozi în general sunt perfect aplicabile în spitalele și policlinicile de azi.
Meister a enunțat o serie de postulate ale psihologiei cozilor. Primul dintre ele e cel mai simplu: calitatea serviciilor este diferența dintre percepția serviciului și așteptări. Defectele majore de organizare ale sistemului public nu fac decât să crească așteptările din policlinica privată, unde plătești și ai o programare dinainte stabilită. Mai mult, legea asta se aplică foarte devreme în prestarea serviciului, încă dinainte de a intra în cabinet, și percepția ulterioară e foarte greu de răsturnat după aceea. Ceea ce înseamnă că așteptatul la coadă este un element precoce cu impact considerabil asupra relației ulterioare medic–pacient. Deși este de regulă un teritoriu al nimănui, lăsat de izbeliște, ar merita intervenții concrete, bazate pe dovezi.
Mitul psihopatului
„Psihopatie” e un termen vechi care desemna tulburările de personalitate. De fapt, însăși sintagma „tulburări de personalitate” începe să fie cam veche, dar „psihopatie” e o fosilă. Ciudat, ruda sa, „psihopat”, se bucură de un nebănuit succes modern în mainstream. Are o legătură doar marginală cu ansamblul tulburărilor personalității. Îl întâlnim mai ales în filme americane pseudorealiste, cum ar fi serialul „Dexter”, dar și în bestsellere de nonficțiune sau psihologie distractivă (cum e „The Psychopath Test” a lui John Ronson). Psihopatul e deja o vedetă.
La origini, termenul a fost mai ales unul medico-legal și se aplica acelor criminali care în mod limpede nu erau „normali”, pentru că, nu-i așa, ce om normal poate ucide sau viola cu sânge rece, însă nu auzeau voci care să le ordone să ucidă, nu aveau epilepsie temporală, nu erau sub influența halucinogenelor, aveau, așadar, discernământul faptelor lor și răspundeau pentru acestea în fața legii. La început, psihiatrii vorbeau de „agenezie morală”, sau „nebunie morală” (zicea James Prichard în 1835), ca și cum omul ar avea un organ al moralei undeva în corp, care, din motive necunoscute, fie e defect, fie nici măcar nu s-a dezvoltat, a rămas un vestigiu atrofic. Mai aproape de zilele noastre, se postulează că psihopatul un om incapabil de empatie. Noi, „normalii”, am fi capabili de empatie în fiecare minut al vieții: chiar dacă nu dăm pe dinafară de generozitate sau înțelegere, avem intuiția imediată că persoanele pe care le întâlnim sunt și ele oameni, cu conștiință, sentimente, dorințe. Psihopații nu simt așa ceva, deși pot învăța și înțelege lucrul ăsta la nivel rațional, superficial. El e așadar lipsit de scrupule, din moment ce oamenii sunt pentru el doar obiecte utilizabile sau aruncabile la gunoi. Continue reading “Mitul psihopatului”
Doctorul și anonimul
Mult după sfârșitul programului de lucru, bătrânul doctor își scoase halatul, își puse parpalacul și pălăria demodată și ieși din policlinică. Pe treptele abrupte pe care le cobora cu infinită grijă, își permise să se gândească la ultimul pacient din ziua respectivă, cel cu cardiomiopatia hipertrofică. „Ăsta mai și fumează, are risc de moarte subită, urcă mai degrabă niște scări și gata, nici n-o să apuce să-și dea seama ce i se întâmplă“. Continuă să mediteze astfel și în stația de autobuz, dar își dădu seama că, de fapt, se gândea la el însuși. La urma urmelor, și el o să moară într-o zi și, după cum stau lucrurile, ar putea fi peste zece ani, dar ar putea fi și mâine. Se gândea tot mai des la asta și era de fapt normal. Dar nu la policlinică. „Interesant, poate halatul ăla are efect antidepresiv, blochează gândurile urâte.“
Într-adevăr, pe măsură ce se îndepărta de policlinică, gândurile lui își schimbau direcția: în loc să se îndrepte către lucrurile și oamenii din jur, se orientau către el însuși, ca niște săgeți ostile. „Sau ca niște bumeranguri“.
– Ce faceți domnu’ doctor, gata treaba?
Nici nu-și dădu seama, la început, că vorbea cineva cu el. Se uită la bărbatul din fața lui și îi luă cinci secunde bune de perplexitate până să-l recunoască pe ultimul lui pacient, cel cu cardiomiopatia. Și doar îl văzuse adineauri. O fi declinul cognitiv al vârstei de vină.
Președintele parcului Herăstrău
Rareori viața mea s-a desfășurat departe de parcul Herăstru. Doar trei ani, în total: cât am stat în Rahova și cât am lucrat la Metz. (În multe privințe, Metz e mai aproape de Hersătrău decât Rahova.)
Dar, de cinci ani, viața mea nu s-a desfășurat niciodată mai aproape de parcul Herăstrău. În fiecare dimineață, în fiecare anotimp, îi dau largi ocoluri în drumul spre serviciu. Am ajuns să cunosc fiecare arbore, pietricică, barcă putredă, familie de rațe, relief al fundului lacului dezgolit iarna. Într-atât încât în mintea mea se află un exemplar virtual destul de fidel al Herăstrăului, pe care îl pot explora în voie când am chef, de exemplu seara, când toate cărțile sunt cititie, toți copiii adormiți și nu mai am altceva la îndemână pentru stăvilit gândurile nechemate. Continue reading “Președintele parcului Herăstrău”
Gânduri de întors la școală
Nu m-am mai gândit de mult la școală. Cred că am evitat să o fac. Desigur, an de an remarc aglomerația bucureșteană, cum parchează părinții mașinile enorme pe trotuar astfel încât copiii care nu vin cu mașina să trebuiască să meargă oricum pe mijlocul străzii, salariile mizerabile din învățământ, ultimul scandal cu câte un profesor (parcă n-a mai fost unul de mult, o fi de bine?), chestii din astea, cetățenești. Pentru școala mea, acei cincisprezece ani în care personalitatea mea s-a închegat precum laptele în care ai picurat zeamă de lămâie, n-am mai consumat secunde de amintire.
Și dacă mă gândesc acum, nu e pentru că mi-ar face vreo plăcere, e doar din cauză că fata mea cea mare începe grădinița. Am mers cu ea de mână, am trecut prin tot ritualul cu asistenta, dulăpiorul, pătuțul, doamna educatoare. N-a plâns deloc, nici când ne-am luat la revedere. Eu însă, nu m-am putut abține decât cu mare greutate, și fredonând disperat „Spongebob Squarepants” ca să-mi distrag singur atenția de la magiunul clocotitor de sentimente demult uitate. Și, nu mi-e foarte rușine s-o spun, am izbucnit în lacrimi cum am ieșit pe ușă afară.
Plânsesem din plin și acum 33 de ani. Sunt binecuvântat, dacă binecuvântare o fi, cu darul amintirilor precoce. Cele mai vechi dintre ele sunt cinematografice, sau poate ca o dioramă, atât de proaspete în minte că pot să mă plimb prin ele și să le examinez detaliile, deși uneori se văd semne de învechire și pe unele exponate le mai mănâncă moliile. Dar mi-aduc aminte de parcă ar fi ieri de ultimele zile ale verii lui 1982, pe strada mea, care pe atunci mi se părea infinit de lungă – capătul ei era în altă lume. Mi se spusese că aveam să mă duc la grădiniță și cam ce însemna asta, și mi-aduc aminte că mă gândeam că de-atunci nimic nu va mai fi fost la fel. Mi-aduc aminte foarte bine cum stăteam toți în prima zi în casa de pe Caragea-Vodă, o grămadă de copii în șorțulețe albastre, bocind de zor. De cum eram pedepsiți dacă nu eram cuminți. De bucătăreasa grasă și mereu veselă și bună cu noi, de șarlotele și papanașii ei delicioși. De prima piatră pe care un alt copil mi-a aruncat-o în cap, de m-a pus pe jos și mi-a crescut un cucui imens. De a doua grădiniță, cea de pe Bastiliei, unde educatoarele erau mult mai drăguțe, și unde am fost puși să ne uităm la televizor la lucrările celui de-al XIII-lea congres al PCR. Continue reading “Gânduri de întors la școală”
Societatea adolescentă
Unul dintre reproșurile aduse medicilor de peste tot este paternalismul. Există dreptate în acuzația asta metaforică, însă, ca să o analizăm, vă propun să facem un exercițiu de imaginație și să împingem alegoria până la capăt.
Jaspers zice că omul este mai mult decât el însuși știe. Omul este mereu mai mult decât oricare dintre măștile, rolurile și competențele sale. Omul este, așadar, mai mult decât societatea din care face parte (și am putea spune, extrapolând, că în viața unui om e mai mult decât în istoria omenirii, dar asta e altă discuție).
Pentru a se conforma unei relații medic–pacient, ambii oameni trebuie să regreseze la rolul lor. Doar că rolurile sociale au și ele propriul arbore genealogic, sunt doar derivate ale unor roluri și mai vechi, uneori mai vechi decât omenirea. Paternalismul înseamnă derivarea relației medic–pacient de la cea ancestrală și universală de tată–copil mic.
Unul dintre atributele statutului de părinte este să ascunzi unele lucruri față de copilul tău. Dacă sunteți părinți, ați făcut-o și dumneavoastră fără doar și poate. Ca adulți, știm că viața are un termen de expirare, că e o bătălie permanentă împotriva haosului, entropiei, neprevăzutului letal. Că nimeni nu deține cu adevărat controlul. Că adevărul tinde să ne scape printre degete, pentru că nu știm aproape nimic și în multe aspecte ale traiului nostru contăm mai curând pe credință și nădejde decât pe fapte solide. Suntem, mai degrabă, pe nisipuri mișcătoare, decât pe temelii de piatră.
Citind din mers
Am descoperit târziu că pot citi în tramvai. De abia când m-am mutat în Rahova. Până atunci, stătusem în mahalaua infernală pe care unii o numesc „centru”, al cărei singur avantaj este că poți ajunge repede oriunde altundeva în oraș, folosind mijloacele de transport în comun. N-ai timp de citit. N-ai timp nici să te trezești, moțăi nițel agățat de o bară și gata, ai ajuns. Nu chiar oriunde, în Ferentari ajungi mai greu, chiar dacă nu e prea departe, pentru că ai de schimbat mai multe autobuze și tramvaie, din ce în ce mai ruginite și mai zdrăngănitoare, până să ajungi în inima rurală și vastă a celui mai viu cartier din capitală. Dar divaghez.
Din Rahova, trebuia să ajung zilnic la spitalul de psihiatrie. Luam două tramvaie până la Pieptănari, de acolo metroul până la Piața Sudului, și de acolo încă o stație de autobuz mergeam pe jos. Îmi lua o oră în zilele aglomerate, mai mult la întoarcere, în ora de vârf, mai puțin vara, în vacanța mare. Desigur, spectacolul vieții în tramvai era fascinant în sine. Nu era zi în care să nu aud sau să nu văd ceva din care aveam de învățat. Tramvaiele mărginașe sunt o școală și un teatru, dar cu toată emoția pe care școlile și teatrele le-au pierdut prin artificial și estetică. O vreme am încercat să scriu ce vedeam, dar mai rău făceam – m-am resemnat de câțiva ani cu faptul că pur și simplu n-am fost niciodată în stare să scriu cum trebuie, iar cu timpul nu mă ameliorez deloc. Continue reading “Citind din mers”
Comentarii recente