Când e ziua ta?

„Azi e ziua mea!” a exclamat fiica mea cea mică, cu zâmbetul pe buze, când s-a trezit. N-are încă trei ani. Zice că e ziua ei în fiecare dimineață, de la 1 iunie încoace. Știe că, de fapt, nu e ziua ei, nu e nici aniversarea, nici 1 iunie, nici onomastica. Pur și simplu îi place să zică treaba asta. Și, pentru ea, nu e o amăgire, nici măcar un răsfăț, ci adevărul.

Un adevăr simplu, pe care îl pierdem undeva pe parcurs, unul dintre nenumăratele oboluri pe care le plătim pentru ca să ne putem aminti trecutul și să putem prevedea viitorul, și astfel să stăpânim Pământul. Un adevăr pe care îl putem conștientiza, rațional. Putem să înțelegem că nu avem decât clipa prezentă, că trecutul e o poveste inventată, iar viitorul e o iluzie. Dar ideea asta nu ne mai invadează instinctele, nu mai sălășuiește în conștiința noastră așa cum o făcea când aveam trei ani. Ba din contră, e un clișeu, o prejudecată, o mâncare sleită. Un slogan pentru băuturi carbogazoase și telefoane mobile.

Mi-aduc aminte de ultima zi dintr-o vacanță de vară, nu mai știu care dintre ele, dar nu eram prea mare. Am ieșit afară și am început să bat mingea, decis să profit la maxim, cu fiecare bătaie ritmică, de ultimele grăunțe de libertate. Dar nu mi-a ieșit: nu mă puteam gândi decât că mâine urma să înceapă școala, că vacanța s-a terminat. Din momentul în care începi să faci efortul de a apuca clipa prezentă, știi deja că încercarea ta e sortită eșecului. Te agăți oricum de ea: „carpe diem” e un imn al disperării.  Continue reading “Când e ziua ta?”

Autocritică bucureșteană

ploaieM-am născut în București. Mai mult decât atât, am rădăcini adânci în București. Nu am avut o „țară” cu bunici în spatele unui gard de uluci năpădit de mâna-Maicii-Domnului, cu păsări cotcodăcind ziua și cu liniște cosmică noaptea. Mereu a fost zgomot urban în jurul meu. Sunetul distant al pickhammerului îmi produce madlene de copilărie. Când eram mici, ne alergam unii pe alții pe maidan într-un mod aproape identic cu cel descris de Cărtărescu în „Mendebilul”. Era pe atunci o mahala cu case vechi și străzi pietruite, un embol de București interbelic scăpat în mod misterios de masacrul modernizării comuniste. Nu că ar fi fost o mahala civilizată, sau măcar curată. Erau doar două lucruri care o sfințeau: vecinătatea unor oameni iluștri care locuiau pe acolo, unii vii, la care toți se uitau cu gura căscată ca la niște miracole improbabile pe două picioare, alții morți, dar a căror amintire era palpabilă ca un om viu, și un tei enorm care umbea cu coronamentul un sfert de stradă și în care ne-am cocoțat toată copilăria. Pe vremea asta, ar fi sufocat cartierul cu parfumul lui.

Dar nu exista nici pe atunci un simț autentic al comunității. Ne știam vecinii din vedere, și vorbeam unii cu alții ca niște frați atunci când se tăia curentul, în nopțile toride în care mai bine stăteai pe afară. De îndată ce revenea electricitatea, ne întorceam fiecare la bula lui de lumină. Măcar pe atunci aveam scuza că erau vremuri în care erai mai în siguranță în ea și nu era bine să-ți verși oful te miri cui pe stradă, că nu știai cine te ascultă. Încă de pe atunci, Bucureștii erau un oraș profund traumatizat, o distopie întunecată. Dar eram copil și așa e omul, își aduce aminte cu nostalgie și tandrețe de primii lui ani, chiar dacă erau groaznici pentru toată lumea. Continue reading “Autocritică bucureșteană”

Niște semizei

dura-europos_temple_atargatis_heracles_ny“Atunci veți deveni semizei!” declamă chirurgul în sala plină de studenți. Se întâmpla acum câteva zile, la o întâlnire cu studenții la medicină, în care niște specialiști (cu mine printre ei) trebuiau să facă reclamă propriului domeniu medical.

Nu doar chirurgii cred despre ei înșiși că sunt semizei, e o opinie larg răspândită că a tăia corpul și abcesul rău din el e un act cvasi-divin. Nimeni nu crede așa ceva despre psihiatri, slavă Domnului (adică Chirurgului Originar). Ce crede lumea despre noi, pot doar să bănuiesc, sau puteți să-mi spuneți domniile voastre.

Într-un anume fel, chiar așa este, deși nu în felul demiurgic și salvator la care ne gândim deobicei la divinitate, ci într-unul mai vechi, mai aproape de miturile primitive.  Continue reading “Niște semizei”

O singură primăvară

Primăvara lui 2002 venise în București cu o lună mai devreme și fără nicio reținere, ca o armată victorioasă care calcă în picioare străzile cetății cucerite. Eram student, în stagiul de pneumologie, la spitalul Filaret, o clădire veche și roșie, cu ferestre enorme prin care vedeam pur și simplu cum bobocii de corcoduș se deschideau amenințători, ca niște prăpăstii în care eram cu toții bucuroși să ne aruncăm.

S-au întâmplat multe lucruri în anul ăla, o luaserăm toți razna, de parcă nu mai eram niște cetățeni ai lumii moderne, ci niște sălbatici primitivi care stau de vorbă cu vântul și venerează albastrul cerului, pe Tengri Aether Latobius Stribog. Desigur, asta doar în suflete noastre, pe dinafară păstram aparențele, pentru că aparențele sunt totuși ultimele ziduri și nici măcar primvăra nu le dărâmă, cel mult le acoperă cu mușchi și gândaci roșii. În acel an mi-am cunoscut viitoarea soție.

De atunci, monitorizez riguros fiecare primăvară. În anii următori, anotimpurile au revenit la normal. Am avut iar nămeți de Mărțișor. Proverbul franțuzesc, conform căruia în aprilie nu te descoperi nici măcar preț de un fir de ață, și-a recăpătat înțelepciunea occidentală. Copacii au înmugurit timid, mai întâi în centru, pe lângă parcul Ioanid, și de acolo în valuri centrifuge discrete, și de abia în luna mai puteai spune că e în sfârșit primăvară deplină, un scurt răgaz înainte ca marile canicule să ofilească prospețimea frunzelor. Am tot așteptat să se repete primăvara maiestuoasă de când împlinisem douăzeci și trei de ani. Continue reading “O singură primăvară”

Este medicina frumoasă?

0146jpgIdeea că practica medicală ar putea fi intrinsec frumoasă are ceva respingător. Desigur, satisfacțiile profesionale sunt frumoase pentru medic, dar cu toții știm că meseria noastră e departe de a fi o continuă satisfacție și mai aproape de a fi cel mai intim contact cu suferința și boala pe care un om îl poate avea fără să fie el însuși cel bolnav. Din suferință se poate naște frumusețe, iar boala însăși are valoare simbolică, dar niciuna nu poate fi frumoasă în sine, nici măcar atunci când Marguerite Gautier își codifică semiologic evoluția tuberculozei folosind culoarea unei camelii, în romanul lui Dumas Fiul. E o dovadă a măreției și transcendenței naturii umane că putem, rar dar memorabil, deriva lucruri minunate din cea mai atroce durere, dar doar atunci când e propria noastră durere. Să vezi ceva frumos în suferința altuia pare ceva cinic, dacă nu pervers.

Și cu toate astea, marea majoritate a medicilor își iubesc profesia, cu toate defectele și riscurile ei cu tot. Uneori o urăsc, dar nu ar face-o dacă nu ar iubi-o mai întâi. Nu e o meserie care să fie făcută blazat și automat, ca să ai un salariu și un loc călduț în societate, nici pentru bani mulți și să dese vacanțe tropicale. Deși unii beneficiază de ele, de ce să fim ipocriți: într-un reportaj recent din The New Yorker, despre cazul notoriu în care doi neurochirurgi au infectat, în scop terapeutic, creierele unor pacienți cu glioblastom în fază terminală, reporterul nu ratează ocazia să menționeze câte Maserati-uri avea unul dintre medici (patru, dacă vă întrebați). Dar atât blazarea cât și carierismul sunt instanțe patologice ale unei practici medicale deviante. Nu beneficiile secundare sunt cele care ne determină să continuăm în ciuda uzurii și dezavantajelor, ci ceva din pasiunea artistului pentru opera lui. Și cuvântul pe care mai toți l-am alege ca să descriem ceea ce facem este „frumos”. Percem frumusețe în procesul nostru diagnostic: unele cazuri sunt „frumoase” prin complexitatea sau particularitatea lor. Exact ca pentru poeții francezi simboliști, opusul frumosului în acest caz nu este urâtul, ci banalul. Avem zilnic cazuri banale, mereu asemănătoare, și, din când în când, câte un caz frumos! Continue reading “Este medicina frumoasă?”

Timpul e relativ în București

unnamedÎn București, vârsta lucrurilor și a oamenilor nu respectă cronologia. O casă din 1930 de aici e mult mai veche decât una din secolul 17 din Sibiu sau Strasbourg. Iar secolul 17 încă nu a venit în București, sau cel puțin nu a lăsat urme. Există, în Capitală, statui mărețe ale unor oameni care sunt încă în viață și nu au ieșit la pensie. Și oameni care au ieșit la pensie înainte să-și termine studiile.

A propos, corect este Bucureștii, la plural. Și gramatical, și natural. Bucureștii sunt foarte mulți și stratificați. Când eram mai mic și scriam povestiri, am scris una despre descoperirea unui cartier subpământean din secolul 19, în care încă mai locuiau oameni, cu oasele foarte fragile din pricina deficitului de vitamină D. (Nu era o povestire prea bună, dar avea un oarecare grad de plauzibilitate, multe lucruri foarte dix-neuvième siècle sunt încă printre noi.)

Bucureștiul meu individual a dispărut însă cu totul, cel puțin deocamdată. Nu mi-e foarte dor de el, dar din cauza asta sunt mult mai bătrân decât reiese din buletin. De exemplu, „centrul vechi”. În centrul meu vechi nu era niciun club. Lumea nu stătea la prea multe terase, era una singură pe Lipscani unde se vindeau și blugi, și covrigi, iar în anii 90 erau și manele. Pe strada Covaci nu puteai să vezi nicio piesă de teatru contemporan în timp ce beai bere de import: acolo erau doar magazine de vechituri. Unele foarte scumpe („antichități”), altele foarte ieftine, de unde puteai să-ți cumperi te miri ce, cum ar fi un sfeșnic de alamă coclită sau o cutie goală de trabuce. Nu-mi plăceau nici astea prea mult, pentru că de fapt speculau mizeria altor oameni, aruncați în sărăcie. La Hanul cu Tei nu era niciun resturant cu nume diplomatic fandosit, ci o galerie circulară tot cu vechituri, unde la prânz veneau niște studenți la conservator și cântau la niște vechituri de instrumente, în timp ce noi stăteam pe niște vechituri de canapele în diverse stiluri cu nume de regi și îi ascultam. Acolo unde acum e ceva care se cheamă „Curtea berarilor” (sau ceva asemănător), erau niște ateliere de sticlărie unde chiar puteai să-i vezi pe sticlari cum plăsmuiau forme uimitoare din nisip, foc și propria lor răsuflare. După semnătură, toți erau frați și îi chema Gallé. Continue reading “Timpul e relativ în București”

Șase ierni

Primele ierni sunt toate la fel. Mai întâi e o seară în care miroase a lemne de sobă, apoi urmează dimineața cu troiene mai înalte decât mine. Bucuria pură a tăvălirii prin zăpadă, a coborârii cu o mie de kilometri la oră mica movilă din parcul Kiseleff, Crăciunul ca o lumină puternică într-un vast întuneric care nu sperie pe nimeni. Primele ierni sunt o singură iarnă, cea dintâi, aceea care nu se mai întoarce, care e mereu în trecut, ca o halucinație a memoriei.

A doua iarnă e cea din 89-90. A fost prima diferită, mai ales prin aceea că am avut cea mai mare vacanță de iarnă dintotdeauna. Tatăl meu trăgându-ne pe sanie prin tot orașul, lumea din jur răsuflând ușurată și visând la viitor. A doua iarnă era doar viitor.

A treia iarnă a venit mult mai târziu, când eram medic rezident și locuiam în Rahova. Să fi fost 2007? Nu mai știu sigur. Peste noapte, nămeții s-au ridicat până la balcoanele primului etaj. A trebuit să merg pe jos până la cea mai apropiată stație de metrou ca să ajung la spitalul 9. Priveliștea neprețuită a BMW-urilor neajutorate, suspendate pe mormane de zăpadă pe Calea Ferentari, dând din roți disperate ca niște țestoase căzute pe spate. Eram tânăr și optimist, deși deja responsabil și cu un bagaj respectabil de griji în CV. (Un curriculum vitae corect ar trebui să conțină grijile, nu formările și competențele și abilitățile și celelalte prostii.) Era iarna prezentului. Continue reading “Șase ierni”

Atacul de panică este o urgenţă

Într-una dintre cărţile noastre de psihiatrie, autorul relatează următoarea anecdotă: e vorba despre un bărbat de 65 de ani, care în tinereţe suferise de tulburare de panică. Pe la ceasurile mici ale unei nopţi, se trezeşte brusc,  transpirat din cap până în picioare, are o durere în piept, simte cum inima îi bate haotic, că n-are aer, că îl ia cu leşin. Cheamă ambulanţa, e dus la un spital unde, în urma testelor, i se comunică vestea proastă: “Aţi făcut un infarct”. “Slavă Domnului! – răspunde uşurat bărbatul. Credeam că mi s-au întors atacurile de panică!”

Tulburarea de panică este o problemă autentică de sănătate. Nu este o fantezie, nu este un produs al imaginaţiei celui care suferă de ea, nu ne-o “inducem singuri” gândindu-ne la prostii. Când ai un atac de panică, să suni la 112 este un reflex corect. 

Mai întâi, pentru că nu ai de unde să ştii sigur că e chiar un atac de panică. Nici măcar psihiatrul nu are un test patognomonic pentru atacurile de panică, cel mai adesea trebuie excluse alte probleme.

Mai apoi, pentru că atacul de panică însuşi este o urgenţă autentică. El este o suferinţă majoră, insuportabilă, care îşi cere rezolvarea imediată. Continue reading “Atacul de panică este o urgenţă”

Visele noastre sunt hermeși de marmură

…E titlul unei poezii obscure din tinerețea lui Rilke, care nu are nicio legătură cu textul de azi. În fine, are doar o minusculă legătură.

Azi am fost înfrânt de elemente și a trebuit să las bicicleta acasă. M-am suit așadar în 335. E deja o tristă tradiție post-sărbători pentru mine: vin marii nămeți noroioși bucureșteni și câteva zile trebuie să iau autobuzul.

Reflectate în tripla lumină, cea difuză a nopții, cea difuză a dimineții, și cea economică a becurilor din autobuz, fețele călătorilor erau complet nemișcate. Parcă erau săpate în piatră. Fiecare rid era urma unei dalte. Nimeni nu avea vârstă. Am avut impresia că am intrat în depozitul unui muzeu, în care câteva zeci de statui prost stivuite stau în așteptarea gloriei trecătoare a unei expoziții temporare.

Înțeleg că e înghesuială și că fiecare mască sculpturală e zidul în spatele căruia ne facem propriu spațiu, în care continuăm visul de azi noapte, planificăm ziua lungă de lucru, ne amintim de copilărie, când zăpada ne umplea de o bucurie astăzi definitiv pierdută, sau pur și simplu existăm fără gânduri, doar ascultând zgomotul alb al motorului. Dar câtă singurătate suntem în stare să îndurăm, zi de zi, de dragul frânturii de intimitate?

Tramvaiul nu e chiar așa. Cel puțin 32 și 8, tramvaiele tinereții mele de medic rezident, nu erau. La întoarcere o să iau cinciul, chiar dacă merg mai mult pe jos.

Educație modernă și stereotipuri etnice

Miercurea lucrez după-amiaza, până seara. Ceea ce înseamnă că diminețile sunt ale mele și ale fiicei mele cele mici, care încă nu merge la grădiniță. Așa că mergem împreună la joacă, dacă e frumos afară.

Părculețul în care mergem toamna, fiindcă e aproape de casă și are un chioșc în care te poți adăposti dacă vremea se înrăutățește brusc, e o mică grădină interbelică ascunsă între case vechi. În mijloc e un lăculeț (sau un bazin mai mare, dacă preferați), aleile șerpuiesc printre arborii ornamentali bătrâni și umbroși.  Mă jucam și eu când eram mic aici, cu prietenii mei. Veneau și copiii de la un orfelinat, pe atunci, ne jucam și cu ei. Când au început să mă intereseze fetele, tot aici îmi dădeam loc de întâlnire. Și mai târziu, aici citeam când aveam luxul, azi inimaginabil, de a sta pe bancă cu o carte în brațe, iar în 2004 am învățat toată vara pentru rezidențiat, din infama traducere a Harrisson-ului de medicină internă, ediția paisprezece. În ultimi ani s-a adăugat un loc de joacă pentru copiii mici, precum și un teren de baschet. Nu prea se potrivesc ele, peisagistic vorbind, dar prind bine, și de atunci parcul s-a umplut de puștime, părinți, bunici și bone.

Și în ultima vreme, de școli particulare în limbi străine. Continue reading “Educație modernă și stereotipuri etnice”