Povestea burticii și a prietenilor ei

by Vlad Stroescu
O cămilă din bucăți, pentru că nu doar Arcimboldo s-a gândit la chestii din astea.

Știu că povestea asta e tare ciudată, dar fetelor mele le place foarte mult și mă tot pun să le-o zic, așa că o notez și aici.

 

A fost o dată, foarte demult, o burtică. Burtica asta nu făcea mare lucru, doar îi era foame. Îi era foame mai tot timpul, nici nu știa cum e să nu îi fie foame. Într-o zi, se întâlni cu un nas.

– Ce mai faci tu, măi burtico? o întrebă nasul.

– Ce să fac, nasule, iaca, mi-e cam foame.

– Și de ce nu mănânci ceva?

– Ce să fac? Ce înseamnă “mănânci ceva”?

– Nu știu. Asta mi-a venit să zic. Ceva care face să nu-ți mai fie foame. Bagi mâncărică în burtică, adică în tine.

– Și cum să fac asta? Spune-mi te rog, o, nasule, că tare ești înțelept!

– Hm, cred că ne trebuie ajutorul unei gurițe.

Noroc că pe acolo tocmai trecea o guriță. Și gurița fu de acord să o ajute pe burtică.

– Doar că nu pot așa, pur și simplu. Îmi trebuie un cap și un gât. Să stau în mijlocul capului, cumva, și gâtul ca să mă conectez la dumneata, burtico.

Ce să vezi, capul și gâtul erau și ele pe acolo și aprobară proiectul cu entuziasm. Desigur, mai rămânea problema găsirii mâncării. Ca burtica să poată mirosi de departe unde e, îl rugă pe domnul nas să participe și el. Apoi se întâlni cu trei ochișori, care se tot rostogoleau la vale.

– Ochișori, ochișori, avem nevoie de voi, ca să căutăm ceva!

– Ce anume? întrebară ochișorii?

– Mâncărică!

– Și ce să facem noi?

– Iaca, să vă așezați în jurul capului, deasupra nasului, ca să vedem totul de jur împrejur! Vreți?

– Noi vrem! ziseră doi dintre ochișori, de culoare căprui. Și țop, se așezară pe cap.

– Io nu vreau, mormări al treilea ochișor, care era mov, și plecă rostogolindu-se mai departe. Nimeni nu l-a mai văzut de atunci. Poate doar el însuși să se vadă, că de asta e ochișor.

– N-are nimic, comentă gâtul. Nu avem nevoie de trei ochi, pot să învârtesc eu capul, ca să privim și în față și în spate!

Prietenii noștri păreau gata acum să plece în căutarea mâncării. Doar că observară că, toți grămadă, erau cam grei și de abia se mișcau, târându-se pe biata burtică.

– Tii, zise nasul. Știu de cine mai avem nevoie. Hei, picioarelor!

Din cele patru picioare care treceau în mare grabă pe acolo se opriră doar două.

– Suficiente! declară nasul.

Și așa, burtica o porni în mare grabă pe cele două picioare, adulmecând mirosurile proaspete prin domnul năsuc, și privind la minunățiile din jur prin ochișori. Și ce de minunății! Frunze, ramuri, picături de apă, roți, cuburi, cărămizi, botice, urechiușe, bucăți de tot felul plutind prin văzduh fără nicio țintă! Mai mare minunea. Nimeni nu știa ce e cu toate astea, nici măcar nasul cel prea înțelept. Urechiușele se prinseră și ele în joc, și se lipiră bine de cap, deși nimeni nu le ceruse ajutorul.

În sfârșit, ajunseră lângă o moviliță. Iar în vârful moviliței era un pepene!

Continue reading “Povestea burticii și a prietenilor ei” →

Cu toții auzim voci

by Vlad Stroescu
Ioana d’Arc, o faimoasă auzitoare de voci

Cineva care are schizofrenie paranoidă s-ar putea să aibă, sau să fi avut, pseudohalucinații auditive. Adică „să audă voci”.

Nu știu dacă v-ați întrebat vreodată cum e să auzi voci, ca în schizofrenie. Când eram rezident, o colegă care era și în formare de psihoterapie adleriană ne-a supus unui mic experiment de empatie: să încerci să discuți cu un interlocutor, în timp ce alte două persoane, stând în spatele tău, te întrerup la fiecare vorbă, insultându-te, îndemnându-te să fugi sau îți faci rău, comentând tot ce zici tu sau interlocutorul, sau pur și simplu imitându-te ca niște ecouri. E imposibil să mai duci conversația cu persoana „reală”. Experimentul e destul de tulburător, dar vocile din schizofrenie sunt mai mult decât niște distracțiuni ale atenției.

În primul rând, ce e cu prefixul „pseudo” înainte de „halucinații”? Nu sunt halucinații adevărate, sau cum? Ba da, sunt chiar cele mai adevărate, dacă se poate spune așa ceva despre niște halucinații. (Pășiți cu grijă, în lumea psihiatrului e câte un paradox pândind după fiecare colț.) Poate mai corect ar fi fost „halucinații pseudoauditive”. Vechii psihiatrii, cei care au catalogat și au descris în amănunt toate semnele de boală mintală, făceau distincția între a avea o halucinațe senzorială, adică o percepție identică cu cea oferită de un organ de simț, cu niște limite spațiale și interne: de exemplu vezi niște șobolani care se fâțâie prin cameră (ca în delirium tremens). Sau auzi pe cineva că țipă în camera de alături. Sau miroși o otravă pusă în cafea. În „pseudohalucinație” nu știi care sunt granițele percepției tale. Nu știi unde e. Și, probabil, nici nu se simte ca o percepție, nu se aude ca o voce adevărată, chiar dacă poți spune că e o voce de bărbat sau de femeie, tânără sau bătrână, etc. Știi lucrurile astea, dar nu din timbrul vocii, ci altfel. Știi și atât. Singura explicație cât de cât digerabilă, pe care să o pricepem cât de cât noi, cei care credem că nu auzim voci, e că, dacă suferi de schizofrenie, îți „auzi” propriile gânduri, dar nu le recunoști ca fiind ale tale. Și nu doar gânduri, ci orice senzație subiectivă. Nu toate senzațiile subiective, asta ar însemna să te dezintegrezi. Întotdeauna, ceva de tine rămâne totuși al tău: cât de mult depinde de cât de gravă e boala, de cât de bine e tratată etc. Dar orice fenomen conștient, deci subiectiv, e susceptibil de a fi pierdut din mână, de a-și pierde acea calitate indescriptibilă care îl face subiectiv. (Ce e culoarea roșie? Cum o descrii? Nu poți, decât subiectiv. Dacă pierzi asta, rămâi doar un detector de lungimi de undă electromagnetică.) Nu poți recunoaște gândurile rătăcite nici ca fiind cauzate de vreo boală, pentru că și asta ar însemna că ți le apropriezi cumva. Așadar, dacă ceva atât de intim ca un gând nu e al tău, singura concluzie intuitivă e că altcineva ți-l impune cu o extraordinară violență. La urma urmelor, ce agresiune poate fi mai mare decât invazia propriilor gânduri și senzații? Psihoza e, într-un fel, violul suprem. Doar că nu există vinovați, nu în realitatea noastră, deși cel afectat îi produce uneori: gândurile devin personaje, cu o imitație foarte convingătoare de viață autonomă. E „sindromul automatismului mental” al psihiatrilor francezi. Unii psihanaliști, în frunte cu Lacan, au încercat să explice sindromul automatismului mental în termeni freudieni, de inconștient și pulsiuni. Rezultatul, asupra mea, e că dogma psihanalitică seamănă ea însăși, din anumite unghiuri, cu un delir, pentru mine, care sunt psihiatru și nu psihanalist. Dar asta e doar părerea mea de observator, sper să nu se supere nimeni. Continue reading “Cu toții auzim voci” →

Oglindă-oglinjoară

by Vlad Stroescu

“Simte-te bine în corpul tău!” zice un adagiu modern, pe care îl veți găsi în multe cărți de psihologie practică, bloguri, reviste lucioase sau aspre și în variate reclame. Uneori primești și instrucțiuni despre cum să o faci. Simte-te bine în pielea ta în 5 pași! Patru rețete naturale ca să te simți mai bine în corpul tău! Simte-te de nota 10 într-un corp de nota 5 (vă jur, e un titlu adevărat dintr-o revistă glossy)!

Ușor de zis. Îndemnuri din astea pot să dau și eu: trăiește-ți viața! Fii bun! Fii fericit! Nu mai fi deprimat! Nu te mai gândi! Nu mai auzi voci! Află scopul ultim al existenței tale! În zece pași! Dormi! Unii chiar îți doresc să le spună cineva lucrul ăsta, să fie convinși, să fie hipnotizați. Cine nu ar vrea, de altfel, să închidă ochii, să regreseze într-o transă magică, și să iasă de acolo alt om, mai bun, mai rapid, mai mulțumit, mai mulțumitor.

Dar vorbele, atât de puternice, sunt uneori foarte slabe. Cu atât mai slabe cu cât lumea crede are mai multă nevoie de ele, pentru că exact atunci sunt ele zise cel mai des, întruna, ca un drog și, precum analgezicul paliativ, își pierd orice urmă de efect. Sunt zise în continuare și după aia, pentru că altfel ar trebui să pui ceva în locul lor.

Să te simți bine în corpul tău? De parcă corpul ar fi un spa. Un hotel de lux. Un domiciliu romantic, călduț și familiar. Corpul nu e nimic din toate astea. Corpul e o taină. Chiar și când nu e corpul tău, ci al pacientului de pe masa de operație. Atunci e un puzzle, care uneori te încuie, dar, e măcar potențial, accesibil simțurilor externe și rațiunii. Dar când e corpul tău…Când e corpul tău e un loc întunecat și misterios, unde se află toate resorturile care te fac să exiști și te definesc ontologic. Dar nu știi nimic despre resorturile alea și nu ai niciun control asupra lor. Oricât te-ai concentra, oricât biofeedback ai face, inima bate cum vrea ea și nu ești tu șeful ei, mațele își îndeplinesc treaba lor esențială în deplin secret și smerenie, celulele comunică între ele într-o limbă atât de străină încât armate de cărturari de abia înțeleg câteva frânturi, ce să înțelegi tu atunci?

Corpul e mai curând o zeitate capricioasă. Are toate atributele necesare. E străvechi, ce moștenim noi la naștere vine din noaptea evoluției, dintr-un loc unde nici visele nu mai bat. Dar e mai aproape de tine decât omul care îți e cel mai drag, e mai aproape de tine decât ești tu însuți. Știe totul despre tine. Tu însă nu știi despre el decât ceva foarte superficial, o ipostază, epiderma, părul, chipul, oboseala, frigul, durerea, relația lui cu lumea.” Videmus nunc per speculum in enigmate, zicea Sf. Pavel. Poți conta pe el până la un punct, îl poți disprețui cu obidă, îl poți venera, închina sacrificii și ritualuri, ca să îți fie prieten. Îl poți blestema, viola, profana. Dar nu îl poți controla, doar prin voință, oricât te-ai strădui. Și multe dintre lucrurile ciudate pe care le facem pentru corpul nostru sau împotriva lui au o aură mistică. Nu e ceva mistic în felul în care alergătorii în colanți fosforescenți îndură transfigurați durerea dând a zecea tură de Herăstrău? Nu e ceva de rozariu, de canon, în respirația lor sincronizată cu pașii? Meditația, atât de lăudată și de prizată astăzi ca simplu gest de sănătate, ca spălatul pe dinți, rămâne în esență un gest mistic. Chiar dacă există aplicații de meditație pentru smartphone. Chiar dacă îi zicem „mindfulness” și o includem în studii medico-psihologice. Și câte superstiții nutrim față de propriu nostru corp! Și cât de mult tânjim după o poveste care să ni-l reveleze, simplu și luminos, ca să avem toți acces deplin la el, și nu infinit de obscur și complicat, așa cum pare să fie el azi? Ne imaginăm raționali, dar ne folosim rațiunea mult mai rar decât am vrea să credem. Rațiunea e un ideal, și treaba noastră e să fabricăm idealuri, nu și să avem acces la ele.

Descartes zicea că sufletul e călărețul și trupul e calul. Unii zic că dualitatea carteziană e doar o prejudecată perimată. Intuitiv vorbind, e însă la fel de actuală și azi. Doar că trupul nu e un cal domestic de povară, ci un dragon de basm, cu propria lui minte. Și nu se știe cine pe cine călărește, cine pe cine conduce.

Ca să ne simțim bine în corpul nostru, poate ar trebui să traducem altfel metafora lui Decartes. Nu un cal și-un călăreț, și o vioară și un interpret. Vioara e un mare mister, dar nu trebuie să știi misterul ca să cânți. Lasă lutierului sarcina acusticii, tu acordează și cântă. Folosește-ți corpul altfel decât privindu-te la nesfârșit în zeci de oglinzi. Un Stradivarius în tăcere e doar o bucată de lemn care așteaptă. Dar și astea sunt doar vorbe. Eu n-am răspunsuri din astea. Eu doar am un corp ca și tine, și pot să te compătimesc sau să mă bucur cu tine. Și e ceva și în chestia asta.

Top 4 posturi de radio de muzică clasică

by Vlad Stroescu

…pe care le ascult. Toate sunt pe primul loc, deși nu le pot asculta pe toate în proporții egale sau pe cât mi-aș dori de mult.
În același timp, voi face și un top 4 al bicicletelor mele. Am patru biciclete, și toate patru sunt în top.

Radio România Muzical. De departe cel mai bun post din tot „FM-ul românesc”, și cel mai „underrated” cum zice tineretul care crede că Radio Gorila dă muzică bună. Îl ascult de când s-a deschis, acum fix douăzeci de ani. Nu-mi vine să cred că a trecut atâta timp. Primsem, de Crăciun, un mic radio portabil chinezesc (era cam cât o cărămidă), mono, avea propriul lui difuzor dar și niște căști. Mi se părea o minune a tehnologiei (era cu un an înainte să primesc walkman) și ascultam în fiecare seară la căști. Practic, prin RRM am redescoperit marea muzică, la început de adolescență. Mi-aduc aminte de o seară vreo patru ani mai târziu, încercam să tocesc pentru bacalaureat, iar în căștile radiocasetofonului de atunci (luat din pavilionul H) bubuia simfonia a 4-a de Mahler. Mi-aduc aminte de senzația uluitoare de imponderabilitate, de zbor deasupra prăpăstiilor, pe care am avut-o, și din ziua aia am devenit nițel obsedat de Mahler, mulți ani, până am terminat facultatea. Tot la un radiocasetofon străvechi, undeva într-un sat uitat de lume, ascultam Festivalul George Enescu din 2001, sorbind cu nesaț fiecare minut din fiecare concert, când s-au anunțat atentatele de la New York, moment în care istoria și-a schimbat axul – și strâmb a rămas de atunci – iar viețile noastre s-au devalorizat la bursă. RRM e legat și de sutele de concerte de la Sala Radio din studenție, când aveam intrarea gratuită (minunată generozitate, care nu-i costa nimic pe șefii de la Radio, că sala era oricum prea mare ca să poată fi umplută, dar care a fost abandonată la scurt timp după ce am terminat facultatea). Pe atunci, trebuia să economisesc serios ca să îmi permit un concert al Filarmonicii, la Ateneu. Noroc că orchestra radio era (și încă este) mai bună decât Filarmonica. Și cu un program mai variat. La RRM comentam înfocat piesele complet aiurite din „Festivalul Muzicii Noi”, admiram grația angelică a Ioanei Gandrabur, chitarista oarbă, la Festivalul de Chitară Clasică sau luam foc la concertele hipertrofiate dirijate de Jin Wang, mai ales la Mahler, unde lumea aplauda furibund câte o jumătate de oră și o dată am crezut că mulțimea va invada scena și va dezmembra orchestra din pur entuziasm meloman, ca într-o povestire sud-americană. Mahler ăsta. Nu-mi mai place așa de mult, astăzi că sunt mai bătrân. Nici festivalul George Enescu nu mă mai entuziasmează, dar ascult zilnic RRM. De atunci, postul a devenit mult mai comercial, la matinalul („Musica Viva”) cu care ajung la serviciu, pe bicicletă, aud și șlagăre de jazz, și valsuri vieneze (câh), și în rest doar piese ușurele, pentru melomanul amator care s-ar ascunde sub pat dacă ar da de Mahler. Emisiunea mea preferată sunt „Polifoniile”, zilnic de la ora unu și zece, realizată de Sorina Bobeico. Continue reading “Top 4 posturi de radio de muzică clasică” →

Domnul Crișan

by Vlad Stroescu

“A murit domnul Crișan”, mi-a zis tatăl meu la telefon.
Văzusem, cu o zi înainte, pe medicul de ambulanță ieșind din curtea blocului, singur, cu capul aplecat, gânditor. Nu-l luase la spital, dar a doua zi a sunat a din nou la Salvare, de data asta l-au luat și a murit acolo.
Pe domnul Crișan îl știu de când mă știu pe mine. Și nu știu aproape nimic despre el. Știu că avea puțin peste sau puțin sub optzeci de ani. Că fusese muncitor. Majoritatea vecinilor îi ziceau „nea Ioan”, dar noi, copiii din cartier, îi ziceam doar „domnul Crișan”, după cum fusesem instruit de părinți. Se supăra adesea pe noi pentru că făceam gălăgie, iar el ne auzea prea ușor prin gemulețul boxei de la demisol în care a locuit toată viața. Nu a avut copii, și nici soție, deși a iubit mai toată viața aceeași femeie. Noi îi spuneam „doamna Crișan”, presupunând că erau căsătoriți, dar îmi dau seama că nu știu nici acum cum o cheamă de fapt. Nu locuiau împreună, dar ea l-a vizitat aproape zilnic, până în prezent. Nu au avut copii.
Mai știu că era un om care avea o reputație impecabilă printre toți vecinii. Nu bea mai mult decât se cuvine, nu fuma, era mereu de încredere și de ajutor, avea niște maniere impecabile. Da, un muncitor cu maniere impecabile. Până în ultimele zile, ieșea să măture curtea aferentă blocului în care stătea el, doar pentru că așa e normal, nu că l-ar fi plătit cineva. Ca un gospodar care își mătură ograda. Blocul de care vă vorbesc e de fapt o clădire mare din anii ’30. În vremea copilăriei, toți vecinii se cunoșteau, nu că s-ar fi și iubit, nici vorbă, dar măcar se salutau. În ultimele decenii, locuitorii adevărați au tot dispărut și în apartamente s-au perindat chiriași mai înstăriți și multe firme. Domnul Crișan saluta pe toți oamenii care treceau pe lângă el, pe un ton politicos, dar fără deferență și ușor apăsat, ca să sublinieze reproșul implicit, cum că nimeni nu mai salută când intra în curte. În jumătate din cazuri, i se răspundea absent la salut, cum răspunzi femeii de serviciu, fără să o privești în ochi.
Mai știu și că mergea duminica la biserica Sfântul Visarion, sprijinit în baston. Avea dureri foarte mari de picioare, atât de mari încât uneori chema salvarea. Într-o astfel de ocazie, acum un an, însoțind echipajul să coboare la el, am văzut pentru prima și ultima dată chilia mică, întunecată și umilă în care a locuit cel puțin ultimii aproape patruzeci de ani, de când îl cunosc. Asistenta n-a vrut să intre, că îi era frică de umezeală și alergii, a șontâcăit domnul Crișan până la ea, în casa scărilor.
Și din când în când îl vedeam prin curte, dezbătând starea nației la un pahar mic de țuică cu alt vecin, cel în stare să facă o bicicletă sau un televizor doar din piese aruncate, despre care o să scriu altă dată.

Și mi-e rușine să spun că nu știu nimic mai mult de atât. Poate dacă o văd zilele astea pe „doamna Crișan” o să o întreb mai multe. Sau pe vecinul cu bicicletele, o fi știind și el câte ceva, din lungile lor discuții. Chiar și așa, scriu aici rândurile astea, spre a nu fi citite de nimeni. Scriu aici, pentru un om despre care nimeni nu știe nimic. Despre unul dintre ultimii locuitori ai unui cartier care nu mai există, a explodat, a fost deturnat, dărâmat, transformat, ridicat din praf și adus la etajul douăzeci. Pentru că și eu sunt încă un locuitor al acelei mahalale decedate, care și-a meritat soarta, tocmai pentru că nici azi, când ultimii dintre noi se duc, nu știm mai mult decât am văzut cu ochii noștri, întâlnindu-ne prin curte. Multora nici nu le știu numele, deși le țin minte fața, cum e cuplul bătrân care aveau un șoricar pe nume Michi (i-am ținut minte numele șoricarului!), stăteau într-o căsuță azi dărâmată, mai jos pe stradă. Ei, dar despre ei altă dată. O să îi trec pe toți într-un catastif care va sta pe un raft. Poate că nu contează, dar dacă ne vom întâlni toți din nou cândva, în mahalaua din Cer, o să știm de unde să reluăm discuția.

Fulgi sărați

by Vlad Stroescu

Mi s-a făcut foame. M-am dus la alimentara de lângă policlinică și mi-am luat o sticlă de lapte bătut și o pungă de fulgi de porumb sărați. M-am dus cu ele la casă. Vânzătorul a clătinat din cap către mine, cu tristețe. L-am întrebat ce se întâmplă, dar doar din priviri, căci nu aveam chef să deschid o lungă conversație. Omul mă cunoaște din vedere, dar nu știe că sunt psihiatru, oricum.
– E ultima pungă, îmi zice el arătând cu vârful nasului spre fulgii de porumb.
– Și mai aduceți? întreb eu, automat și fără să aștept răspuns.
– Nu, nu, e ULTIMA pungă. Nu se mai fabrică.
Cu asta m-a făcut atent. Îmi plac fulgii de porumb sărați.
– Păi, de ce nu? Nu rentau?
– S-a închis fabrica.
M-am uitat pe pungă. Scria „Titan” pe ei. Un clopoțel al reamintirii a sunat de departe. “Fabrica Titan se închide, lăsând sute de angajați fără serviciu. Compania care o cumpărase, cea mai mare din Europa, a luat o decizie strategică blablabla…” Aici clopoțelul reamintirii s-a dogit și a tăcut.
Am privit lung punga. Am scos banii și am plătit. Am emis o glumă slabă cum că o să o pun într-o vitrină. Vânzătorul a râs, apoi mi-a zis serios că alimentara lui era ultima de pe fața planetei care mai avea un stoc de fulgi din ăștia, și că venea lumea de departe să își ia câte o pungă, în ultimele două luni.
Părea nedrept, am gândit, să îi iau eu. Eu nu am bătut orașul în lung și în lat în căutarea ultimei pungi, și iată că ajuns totuși în mâinile mele nevrednice. Dar am luat-o oricum.

Acum beau laptele bătut cu înghițituri mici, și privesc fulgii pe care i-am pus pe birou. Pe punga albastră e o caricatură haioasă, cu un domn gras. Titanii cad, și zeii olimpieni se ridică în loc. Sparg punga, și gust un fulg. Îmi măsor gesturile și încerc să savurez momentul, măcar atât pot să fac. Nu demult, mai mulți oameni au muncit la el. Ce-or fi făcând acuma? Aș vrea să nu fi aflat că e ultima pungă, chiar dacă asta face ca gustul să fie mult mai bun, un gust de apă de mare și un zgomot, când se crapă, ca o microscopică furtună cu tunete. Secundarul ceasului de plastic, cel care îmi arată cât a mai rămas din fiecare consultație, mai face o sacadă. E o altă lume.

Împotriva uniformelor școlare

by Vlad Stroescu

Alaltăieri, la HizzaPut, cu prietenul B.
Mi-am dat seama că probabil au uitat să-mi aducă cafeaua la sfârșit, așa că mă uit în jur după ospătarul căruia eram arondat teritorial. Puzderie de ospătari și picoli îmbrăcați în roșu, dar era imposibil să-mi aduc aminte de care dintre ei aparțineam.
Atunci mi-am adus aminte de ce nu îmi plac uniformele. Ele au avantajul că recunoști foarte repede funcția unui om, dar dezavantajul că îngreunează mult capacitatea de a ști sau de a ține minte cine e acel om. Nu mă refer la profunzimi ale cunoașterii interumane, ci pur și simplul la chipul omului respectiv. Nimic mai superficial și, în același timp, mai adânc, mai uman și mai revelator, decât fața cuiva. Pune-l în uniformă, și nu-i vei vedea fața decât cu un efort. Lipsit de față, omul e mult mai puțin om. Uniformele sunt dezumanizante. Desigur, nu e doar vina uniformei, e în primul rând a mea. Dar dacă eu, autodeclarat umanist și individualist, certificat psihiatru, nu rețin o față din cauza uniforme, cine poate? (Alții cu memorie vizuală mai bună, dar să nu divagăm.)

Sunt conștient că toți trebuie să ne dezumanizăm nițeluș ca să putem lucra. Cu fiecare competență, diplomuță, insignă, uniformă, devenim tot mai puțin indivizi și tot mai mult o rotiță funcțională. E ok, face parte din contractul social.

Dar nu-i puneți pe copii să fie și ei rotițe. Uniformele (pre)școlare au uriașe avantaje, poate cel mai mare e că copiii nu sunt obligați să învețe brutal despre inegalitatea social-financiară. Dar nici măcar asta nu contrabalansează dezavantajul dezumanizării de la o vârstă fragedă. Copii vor crește, vor căpăta competențe, adesea mai mult pe baza norocului și privilegiilor părinților și stratului social în care s-au născut decât pe merit și muncă, și vor fi însemnați cu parafa statutului și funcțiilor lor. Dar când vor fi mari. Lăsați-i deocamdată în posesia mutrițelor proprii.

Note de subsol

by Vlad Stroescu

Diverse chestii care îmi trec prin cap și care nu au cum să umple o însemnare întreagă. Le notez aici.

  • Mulți oameni se întreabă cum să se pregătească pentru vizita la psihiatru. Mulți își fac liste de simptome, ca să nu cumva să uite ceva. Nu e nevoie. Puteți să le faceți, dacă țineți neapărat și vă fac să vă simțiți mai bine, dar discuția spontană e aproape mereu mai valoroasă pentru mine decât cea pregătită dinainte. Lucrurile importante ies aproape întotdeauna mai ușor la suprafață așa, dacă nu le ținem bine ascunse, și e treaba mea să „dezgrop” informații suplimentare. În schimb, e bine să veniți cu orice alte documente medicale mai aveți, chiar dacă aparent nu au legătură cu psihiatria: psihiatrii sunt medici și trebuie să știe istoricul dumneavoastră medical. Și uneori avem nevoie să discutăm și cu alți membri ai familiei dvs.
  • Medicii, români și de aiurea, sunt cel puțin la o răscruce, dacă nu într-un impas, al relației lor cu pacienții. E răscrucea „post-adevărului” (cuvântul anului 2016 conform Oxford Dictionaires), despre care tot auziserăm dar de care am devenit conștienți relativ recent, când nu ne-a venit să credem că Regatul Unit se rupe de UE sau că Trump e președinte SUA. Comunicarea rațională s-a devalorizat mai mult decât orice așteptare, iar cea emoțională ne-a fost confiscată când nu eram atenți. Ne rămâne doar procedura, ca niște veritabili funcționari publici ce suntem.
  • Cred că poți judeca, cel puțin în suprafață, o comunitate urbană după traficul ei vehicular. Am fost recent la Strasbourg și împrejurimi. M-am plimbat cu bicicleta pe nesfârșite piste ciclabile, amenajate prin codrii de lângă Rin, prin sate bucolice, și peste tot prin oraș. Cele prin oraș adesea aveau lungi porțiuni pe trotuarele generoase și pe lângă trecerile de pietoni. Am observat următoarele: semafoarele păreau opționale pentru pietoni și biciclișiti. Dacă aveai timp și spațiu rezonabil, treceai, și nu se supăra nimeni. La un moment dat, în drum către un castel dintr-o pădure, am pierdut pista ciclabilă pe porțiunea din oraș și am luat-o pe carosabil, cum sunt obișnuit în București. Mi-a luat câteva minute să observ lunga coadă de mașini din spatele meu: nimeni nu mă depășea, probabil ca să nu mă pună în pericol cumva. Și nimeni nu mă claxona. Continue reading “Note de subsol” →

În ajun de tine însuți

by Vlad Stroescu

winter-windowBună seara de Ajun, dragii mei cititori.

Casa e curată, copiii încă dorm liniștiți, a fost o zi lungă plină de turtă dulce și îi așteaptă pe urmă o seară și mai lungă. Bradul e împodobit și e liniște. Așa că am intrat nițel pe blog, căutând un text mai vechi, o ficțiune despre Ferentari la care mă tot întorc, deși nu am curaj să mă ating de niciun cuvânt din ea. De la un text la altul, m-am apucat să recitesc multe din cele scrise aici în ultimii ani, cu uimire crescândă. Foarte straniu: nu le mai recunosc. Parcă au crescut singure și s-au îndepărtat, au devenit autonome. Dar orice text trebuie să aibă un autor, și el e tot aici, un alt Vlad Stroescu. Nu-mi dau seama dacă e mai bun în vreun fel decât mine însumi. Are o oarecare eleganță, de ce să nu recunosc, care mie îmi lipsește cu desăvârșire, și ea nu poate veni decât de la dumneavoastră, mâna aleasă de oameni care l-au citit și au comentat, sporind și îmbogățind textele. Nu am cuvinte să vă mulțumesc îndeajuns pentru asta.
Mai gravă și mai importantă decât întrebarea „cine e acest Vlad Stroescu, acest străin semi-zâmbitor care a scris chestiile astea?” – de fapt, nu prea îmi pasă, e altă întrebare. Cine sunt eu? Ce a mai rămas din mine? Încotro mă îndrept și țin eu oare cârma? Cine sunt eu?
E Ajun și n-am decât un răspuns la îndemână. Eu sunt copilul. Sunt băiatul șters care se juca în curtea blocușorului, împreună cu alți câțiva copii care s-au împrăștiat între timp în toată lumea. Cel care, la școală, cel mai prost era la Atelier (mai precis la traforaj), apoi la educație fizică (eram mereu ultimul ales la fotbal), și destul de prost la tot restul, mai puțin la visat cu ochii deschiși, la materia nenotată numită Construirea de Lumi Imaginare Inutile. Cel pentru care întunericul din nopțile de Ajun de atunci era mai fertil decât va fi vreodată lumina a zece Sori.
Desigur, sunt și medic, psihiatru, soț, părinte, cetățean plătitor de impozite, biciclist, în ce ordine vrea capriciul zilei. Nu știm ce vom fi mâine, poate doar victime ale istoriei. Dar azi, în Ajun, sunt iar copilul ăla scund și șters și clarvăzător. Expozițiunea, în care toată istorisirea, toate istorisirile, sunt conținute.

Beau o cană de vin fiert în cinstea domniilor voastre, dragi copiii de peste tot. A Copilului de la care absolut totul începe.

 

Sursa imaginii.

Abuzul electronic de sănătate

by Vlad Stroescu

Sunt psihiatru și lucrez în mediul privat. Într-o policlincă mare, cu tot felul de specialități, și într-o clinică mică, care se ocupă doar de probleme psiho-sociale. Nu sunt în relație contractuală cu CNAS. Acum șase ani, când am început să lucrez în privat, am vrut să fiu. Nu voiam să am doar pacienți care își permit să plătească consultația. N-am putut, atunci, iar mai târziu n-am mai vrut. N-am mai vrut când am înțeles cât de complicată, ambivalentă și conflictuală e relația asta. Cât de mult te transformi, din medic, în paznic al fondurilor. Cât de mult timp pierzi cu formalități și sisteme disfuncționale. Ce riscă „alianța terapeutică” dintre pacient și psihiatrul său, alianță care e deja un delicat labirint etic, de navigat pe vârfuri în jurul stigmei, prejudecăților, discriminării, impulsurilor alienante ale societății. Din păcate, psihiatria încă trebuie să aibă o componentă instituțională. Dar are neapărată nevoie de o componentă care numai instituțională să nu fie, de o zonă de încredere în care să nu conteze nimic altceva decât pacientul, nu birocrația, nu cerințele societății și angajatorilor, de locuri în care oamenii care au disperată nevoie de ajutor, dar nu au curajul să îl ceară, să poată apela oricând. Asemenea locuri sunt, e adevărat, un lux. Într-o societate cu adevărat civilizată, n-ar trebui să fie. În ce privește psihiatria și psihoterapia, CNAS ar trebui să deconteze serviciile și să nu se amestece în niciun alt fel. CNAS face deja mult rău pacienților care merg la psihiatru. CNAS permite, de exemplu, ca angajatorul să afle diagnosticul psihiatric al unui angajat, doar căutând pe google codul diagnostic de pe concediul medical. CNAS pune bețe în roate relației dintre medicii de familie și psihiatri, în moduri pe care le vom discuta, poate altă dată (suficient să zic că niciun medic de familie nu mai poate onora scrisorile medicale ale psihiatrilor care nu au contract cu CNAS). Asta e, asta sunt rigorile asigurărilor de sănătate peste tot în lume. Dar e departe de a fi o lume ideală.

De luni, lumea s-a mai îndepărtat de ideal cu încă un pas. Și așa era rău pe arătură. Și așa, știrile de tot felul erau din ce în ce mai delirante și anxiogene. În spiritul timpului, Dosarul Electronic de Sănătate a devenit obligatoriu de completat de către orice medic, indiferent dacă lucrează sau nu cu CNAS, din sistemul public sau privat, de oriunde în România. Continue reading “Abuzul electronic de sănătate” →