Am mai povestit că, proaspăt rezident de psihiatrie fiind, primul moment de iluminare a fost când am citit și am crezut că am înțeles teoriile unui psihiatru francez pe nume Henri Ey.
Ey are o teorie despre bolile mintale, numită organodinamism. O idee simplă, urmând firul unei observații a neurologilor din generația anterioară, anume că atunci când ai o leziune cerebrală, creierul rămas sănătos încearcă să compenseze deficitul. Ey își imaginează psihicul omenesc ca pe un edificiu cu arhitectură complexă, cu etaje și structuri de rezistență, dar viu. Dacă scoți o cărămidă din această clădire, ea își modifică, dacă trebuie, întreaga structură în jurul acelei găuri, ca să nu se dărâme. Aruncă-i în aer un etaj întreg, dărâmă-i un stâlp important și, din nou, mintea se va restructura, va emite tentacule, va inventa povești și tot nu se va prăbuși.
Așa se face că, atunci când observi o boală psihică, nu mai poți vedea defectul inițial. Un delir nu e defectul de bază într-o tulburare delirantă, ci modul în care mecanismele minții au încercat să compenseze o gravă eroare ascunsă. E greu să ajungi la acea eroare, pentru că mintea e o structură de ordin înalt, plină de emergențe, imposibil de explicat aritmetic sau mecanicist. De asta idei de genul „serotonina e hormonul fericirii” sunt simplificări exagerate până la a fi greșeli, e ca și cum ai spune „câinele e un dispozitiv de mișcat coada”.
Cred că observația organodinamică e valabilă în general în viață. Spre exemplu, dacă sunt brutal de sincer cu mine însumi, mă consider un om laș. Am avut, de câteva ori în viață, ocazia să mă văd astfel în oglinda evenimentelor, fără echivoc. Dar în majoritatea timpului, nu se vede. Ce se dezvălui privitorului atent e o urzeală de strategii și narațiuni care încearcă frenetic să acopere frica fundamentală cu care poate că m-am născut. Se vede în cât de greu îmi e să zic nu, când e clar că ar trebui să o fac. Se vede în felul în care vorbesc prea mult și fără rost în aproape orice context social. În amânările și pretextele și justificările pe care mi le dau singur ca să pot să continui. În felul în care uneori mă port urât, rău sau nedrept cu cei din jur. În fiecare rând pe care îl scriu.
Mie îmi place foarte mult teoria asta și sunt întru totul de acord cu ea, chiar cred că există niște falii cu care unii dintre noi probabil că ne naștem (mai e și o altă teorie frumoasă a traumei transgeneraționale) și care complică puțin lucrurile. Unii se nasc în frică, alții fără speranță – genul ăla de oameni care poartă cu sine un soi de pesimism maladiv, extrem de obositor pentru cei din jur. Însă fără excepție toți oamenii ăștia sunt mereu mai mult decât falia, mai mult decât rana, mai mult decât vidul din ei. Și, deși și ei știu asta (lucru care oricum nu înseamnă nimic, e cumva un automatism bleg), cel mai ok e când se vede din exterior – rar, rarisim. Cu cât e mai adâncă prăpastia, cu atât mai opulentă e gradina de dincolo de ea.
Unii o văd.
Ah, foarte frumos zis 🙂