Odă bicicletei

Unul dintre semnele importante și grave ale suferinței psihice, în general, este retragerea socială. Nu mă refer la sihăstrie, ci la felul în care oameni obișnuiți, fără veleități monastice, se retrag progresiv din lumea mare, cu care interacționează din ce în ce mai puțin, și căreia îi fac față din ce în ce mai greu. E un semn care apare în mai multe tulburări psihice, de la episodul depresiv major la marile psihoze cronice, cum e schizofrenia, sau poate rămâne relativ limitat ca amploare, dar stabil tot restul vieții, ca în tulburarea schizoidă a personalității.

Izolarea de lume însă nu înseamnă strict izolare socială, adică evitarea interacțiunii cu alți oameni, ci și evitarea experiențierii vieții în general. Și nu e nevoie să ne îmbolnăvim de mari psihoze ca să descoperim că acest gen de izolare riscă să se furișeze, insidios, în viețile fiecăruia dintre noi. Pe reversul medaliei socializării online, de exemplu, este absența experiențierii întâlnirii fizice cu celălalt, ea însăși bogată și complexă. Socializarea online, deși e un antidot comod al singurătății, implică astfel un soi de însingurare.

“Comod” e de altfel cuvântul de ordine în acest articol. Confortul, țel suprem al civilizației burgheze, nu e lipsit de reacții adverse. Sedentarismul este un factor de risc de obezitate, diabet și boli cardio- și cerebrovasculare, și de altă patologie a corpului (de exemplu, mai multe tipuri de cancer), dar și de tulburări psihice în general. În timp ce tot mai multe efecte biologice ale exercițiului fizic asupra creierului sunt elucidate, sedentarismul, supremația confortului, înseamnă în același timp o repliere asupra sinelui, un fel de autism (în sensul semiologic originar al termenului, nu cel de tulburare de dezvoltare a copilului) nefast într-un mod mai profund decât nivelul condiției fizice.

La sfârșit de secol 19, un anume Thomas Stevens se urca pe velocipedul său și făcea nici mai mult nici mai puțin decât înconjurul Pământului. Asta într-o eră în care între Occident și Orient se căscau încă prăpăstii ale neînțelegerii și nici drumuri asfaltate nu erau prea multe. Nu mai vorbim de biciclete cu suspensie, internet sau GPS. Alții i-au urmat exemplul, Franck Lenz, William Sachtleben, și o femeie, Annie “Londonderry” Cohen Kopchovsky. Exploratori, au existat destui, de-a lungul istoriei, dar particularitatea acestei mișcări de oameni extraordinari care alegeau să se expună elementelor și necunoscutului, este scopul lor: călătoria în sine, sau mai bine zis experiențierea ei. Era lor a fost cea imediat de după Revoluția Industrială, care, printre altele, permisese pentru prima dată occidentalilor să parcurgă itinerarii ce acopereau tot globul, cu riscuri minime și confort maxim. Nostalgia lui Thomas Stevens era cea a unei călătorii în care nu ești izolat de peisajul prin care treci, nu îl privești ca pe o ilustrată dintr-un album, ci te contopești cu el, trăindu-l din plin. Lupta cicliștilor circumtereștri era împotriva unui mers al lumii în direcția izolării de ea însăși, împotriva autismului care părea să amenințe Occidentul, fără renunțarea retrogradă la modernitate (bicicleta era încă o invenție utramodernă).

A trecut un secol și jumătate, și distanțele superficiale s-au scurtat, probabil dincolo de imaginația industriașilor victorieni. Astăzi, în era globală, dacă aș hotărî să fac turul lumii pe bicicletă, n-ar mai fi cine știe ce realizare. Aș beneficia de orientare prin satelit și asistență medicală de urgență la nevoie. Cu toate astea, însingurarea de dragul confortului e mult mai înrădăcinată, și asta între zidurile propriei cetăți. Drumurile noastre zilnice sunt niște ecluzări: din apartament în cochilia de oțel a mașinii și de acolo în clădirea cu geamuri opace a locului de muncă. Pentru majoritatea dintre noi, orășenii, anotimpurile sunt, în cel mai bun caz, un spectacol distant, în cel mai rău, un factor de agravare a traficului.

Asta dacă nu alegeți să mergeți pe bicicletă la serviciu. Veți ajunge mai repede, și în același timp veți simți mirosul toameni și al Dâmboviței (dacă sunteți bucureșteni), veți putea opri oriunde ca să vedeți răsăritul sau apusul, sau să luați un buchet de flori de la gura metroului. În general veți constata probabil că, în ciuda intimității plăcute a ciclismului, vă veți simți mai puțin singuri, mai puțin ecluzați și termoizolați de lume. Întrucât nu veți face turul Pământului, sacrificiul de confort nu e dureros. Iar Bucureștiul e mic și foarte plat, ideal pentru pedalat. Fără să pierdeți din prețiosul timp dedicat lucrului sau familiei, veți reintra puțin în contact cu propriul dumneavoastră oraș, care nu e atât de ostil pe cât vi-l închipuiți. Veți deveni parte din el, și există o satisfacție transcendentă în această participare, care contribuie la ceea numim, abstract, fericire.

Cel puțin așa au stat lucrurile în cazul meu. Sunt un psihiatru biciclist, și sunt foarte mândru de acest lucru.

Poate ideea de bicicletă vi se pare cu totul respingătoare: rămân o mie de alte moduri de a ieși din carapacea cu care ne protejăm rutina zilnică. Când eram rezident și stăteam în Rahova, aș fi putut să scriu un roman doar despre tramvaiul 32, dacă aș fi avut talent.

Iar când eram mic, mergeam pe jos la școală. De mână cu tatăl meu, sau împreună cu amicii, în fiecare zi trăiam minusculele aventuri ale copilăriei. Dacă aș fi astăzi copil, în loc de viața matinală colorată a cartierului, aș vedea interiorul unei mașini enorme, sigure împotriva precipitațiilor și maidanezilor. Nu știu dacă ar fi fost mai bine, dar de regretat, nu regret nimic.

18 thoughts on “Odă bicicletei

  1. Frumos articol ….! o gândire sănătoasă pentru majoritatea noastră. Când te gândeşti că sunt copii care merg şi se întorc de la şcoală cu maşina …. ce viaţă searbădă pot avea acesti copii. La fel şi acei bătrâni care au ajuns la concluzia că nu-i mai interesează nimic şi stau zile întregi ….făcând ce ? …..

  2. Ma bucur sa vad o gandire sanatoasa (ca a mea:). Si eu sunt psiholog, merg pe bicicleta, ma ingrozesc trecand pe langa scoli in fata carora siruri de masini asteapta sa isi ridice odoarele, probabil ca sa le treaca strada (oare cat de departe poti sta de scoala de trebuie sa fii luat cu masina?), in incercarea de a-i feri de …pericolul masinilor..Si asa se escaladeaza izolarea oamenilor in masini, ca niste biete scoici de carne intr-o cochilie de metal, total vulnerabile in lipsa ei.
    Si ma gandesc si eu la vremea cand mergeam singura (sau cu cativa prieteni, asemenea mie) la scoala si inapoi, cu cheia de gat, lipita de piele, si cate si mai cate intamplari hazlii se petreceau pe drumul de intoarcere….Vremuri apuse….Pacat.

  3. oare? chiar poate fi o copilarie searbada doar ptr ca te dai cu masina si nu mergi pe jos, dau ca te joci pe calculator si nu cu soldatei? eu cred ca suntem doar noi nostalgici (si e si o moda). si ca copilaria e copilarie si nu e searbada aproape niciodata.

    Iar cu iesitul , din carapacea cu care ne protejăm rutina zilnică nu stiu de ce imi zboara mintea la o reclama la absorbante unde zice ca utilizand produsul respectiv poti sa inoti, poti sa te dai cu bicicleta, sa porti o fusta scurta in club…numai daca ai chef- si in final o arata pe aia stand in fata televizorului cu niste floricele. Sigur ca poti face niste chestii ca sa iesi din rutina zilnica… numai daca ai chef . Si daca n-ai, degeaba te dai cu bicicleta, ca tot cufundat in rutina zilnica o sa te simti.

  4. Nu cred neapărat că viața copilului e mai searbădă în mașină – pentru copii și cea mai mohorâtă lume e plină de minuni. Dar peisajul e sigur mult mai searbăd. Astăzi locuiesc în cartierul în care am copilărit. Era un cartier mic, de case, cu o școală și o biserică, o mahala tipică bucureșteană. Și toată era terenul nostru de joacă. Acum, mai toate casele au fost demolate, după revoluție, și în loc sunt clădiri de birouri. Școala există, dar în fiecare dimineață în fața ei e un șir lung de mașini enorme, cu copiii mici-mici în ele. Nu prea ai ce vedea pe geamul mașinilor, dinăuntru.

  5. Super tare, cum celelalte mi s-au furat trebuie neaparat sa imi cumpar din nou bicicleta, deocamdata am doar role.

  6. Pai, nu cumva ne protejam de lumea ostila? Adica in exemplul dat mersul pe bicicleta, sunt in primul rand maidanezi…nu mai vb de faptul ca tre sa ajungi la serviciu netranspirat…

  7. Un coleg, tot psihiatru, din Birmingham merge si el pe bicicleta in fiecare dimineata la munca. Si sper sa o fac multa vreme, cat mai multa… La numai bine!

  8. In cazul meu am o trotineta (pt adulti, si a nu se confunda cu tricicleta) si ma simt super cand merg cu ea la serviciu si inapoi. Simt ca…zbor.
    Colegul ce a comentat mai sus a zis bine, trebuie sa ajungi la job intr-o tinuta impecabila. Dar si colega care ne vorbea de chef. Ey bine eu am chef sa ma duc la munca cu trotineta, asa ca imi pun un tricou, si ma schimb la job in tinuta office. Acelasi procedeu si la intoarcere.

  9. Nu stiti ca pacientii recunoscuti sau nu oficial, gasesc intotdeauna contraargumente?
    Poate ar fi fost binevenita o invitatie la cafea, pentru multe donsoare 😉
    :))

    In alta ordine de idei orice activitate fizica este tot timpul binevenita si pentru toate categoriile de varsta.
    A fost un articol gen tips and tricks, un fel de a schimba un anumit gen de comportament social sau personal. Dar n-ai cu cine

  10. Sunt un tip consecvent sau, cel putin asa imi place sa cred.
    In copilarie aveam bicileta si eram mai mobil decat multi colegi, drumurile erau zilnice, lungi si … sigure, ceace astazi – nu cred ca se mai poate spune. Cu toate astea si astazi, la ceva ani distanta de copilaria apusa dar deloc regretata fata de cea a copiilor din zilele noastre, folosesc zilnic si destul de mult bicicleta.
    Dar, nu mai este deloc si sigura utilizarea ei pentru siguranta fizica si fiziologica; oricand exista un neatent care te poate spulbera pur si simplu cum am vazut – sunt sigur, mai toti dintre noi, romanii in Romania noastra.
    Suntem destui care la volan fiind, pe cand vad un biciclist , face criza de nervi , claxoneaza sau, mai rau: te …”impinge /ori … sterge” pur si simplu, fizic .Oare ei/dumnealor adica, au simtit vreodata ce farmec si utilitate are mersul cu bicicleta?
    Au macar putina anticipatie si/sau consideratie fata de OMUL ce se afla pe bicicleta?
    LEGILE ? Cine fac oare aceste reguli de tot soiul? Cati dintre ei au fantezia ori sanatatea mentala sa porneasca cu si pe bicicleta, dar atentie, nu ca UNUL anume: prin si pe culoarele Parlamentului Romaniei ? Saracul !!! Saracii ! ca-ci era urmat de o gramada de ….sa le spunem (doar) CURIOSI. Sa fiu politicos!
    Se spune ca Germania dar nu numai, are Legi foarte severe pentru ACCIDENTUL DE BICICLETA. E, cum s-ar spune ca animalul VACA in Turcia: SACRA !
    Adica bicicleta de fapt, n-ar putea fi si ea pentru noi romanii SACRA , LEGISLATIV-ule?Adica sa fie asa: SOFERUL care loveste un biciclist sa fie considerat ca el comite – fara circumstante atenuante, O CRIMA !.Dumnealui are CARNET , trebuie sa fie anticipativ cu semenul sau mai slab. E o lege a firii pana la urma, nu ?
    Iar ea – CRIMA ASTA trebuie pedepsita exemplar, ca orice crima, prin LEGI SIMPLE DAR MAI ALES FOARTE FOARTE CLARE .
    Nu stiu de ce imi vin in minte cateva cuvinte din vremea lui …Aristofan: avem iata parte in LEGISLATIVUL post 1989 …doar de “demagogi si tirani “…. unii chiar in vadita devenire dar, pe cu totul alte …. directii. Vara 2012 a fost , este cel mai elocvent exemplu, in opinia mea si cred ca domnul PSIHIATRU a fost foarte ….politicos.

  11. Mie imi e frica de bicicleta. Am invatat si am facut ture in curte la Bucuresti dar niciodata intr-un spatiu public. Frica de accidentele pe care le-as putea produce.

    Tata ne ducea la scoala cu masina si cand el era in turneu un prieten vecin ne ducea cu masina (nu pentru ca era departe, ci pentru ca apoi el se ducea direct la serviciu). Doua viziuni diferite asupra drumului si ca spatiu si ca timp.

    Alte perceptii diferite in functie de mijlocul de transport am experimentat la Paris: autobuz, pe jos, in trotineta, masina sau pe jos. Experiente frumoase toate!

    Acum iau trenul pentru a ma duce la serviciu (peisajul este rural si placerea diferita).

    Ce vreau sa spun este ca daca suntem invatati sa privim cu interes orice maniera de transport poate deveni interesanta.

    Evit masina caci este maniera care ma solicita cel mai mult si mi se pare cea mai obositoare.

  12. Nu stiu cum am “aterizat” aici…cautam ceva despre biciclete ..si tocmai la blogul unui psihiatru. Mi-am descoperit prezentul in primele randuri ale postarii, mai jos insa, mi-am amintit de copilarie, cand imi doream atat de mult o bicicleta…Cand prietenii mei plecau in gasca la plimbare cu bicicletele…Si atunci, ca sa nu raman singura in fata blocului, urcam acasa si citeam…

  13. Mi-a placut articolul. imi doresc sa vina cat mai repede primavara sa ma plimb cu bicla. nu indraznesc sa pedalez pe temperaturi mai joase de 14 -16 grade. am descoperit in oras niste locuri minunate. gratie bicicletei. merg la intamplare, unde ma poarta inspiratia. am intodeauna in cosul biclei o carticia, ceva dulce si apa. gasesc un parc, ma opresc 15 minute sa stau pe iarba sa ma gandesc. sau in alte dati am chef de ” alergat” cu bicla. si merg tare cat pot . este o senzatie de libertate extraordinara. merg pe strada, la rigola, merg corect si pot sa spun ca de ceva vreme soferii au inceput sa ne respecte. ma rog, unii dintre ei. marlaniile sunt mult mai rare! si…da…am uitat sa spun ca merg cu bicla prin Bucuresti de peste 15 ani.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *