Azi de dimineață dădeam cu mătura prin casă, pregătindu-mă de Crăciun, când mi-a venit în cap o melodie sinistră. Melodia a născocit-o creierul meu, dacă nu cumva am auzit-o pe undeva și am asimilat-o fără să știu. Dar prima dată am auzit-o în cursul unui coșmar, în copilărie. Îl visasem atunci pe un vecin de-ai mei. Bietul om a murit demult, dar treptat, degradându-se, transformându-se dintr-un stâlp respectat al comunității într-o victimă a unui îngrozitor alcoolism, sub nasul nostru și al familiei sale. Mulți ani a durat agonia lui și, copil fiind, cred că m-a impresionat, căci l-am visat în acea noapte sub formă de zombi. Zombi îi zic acum, nu știam ce e aia zombi pe atunci. L-am visat ca pe un mort-viu, cu carnea descompusă, dar animat de o forță misterioasă. În vis mai era și casa lui, în care cândva fusesem, dar era cuprinsă de flăcări. Și vecinul meu se plimba, mort și descompus, printre flăcări, fredonând melodia sinistră.

A fost unul dintre acele câteva vise pe care nu le mai uiți niciodată, deși l-am avut acum peste treizeci de ani. Pot oricând să fredonez și eu acea melodie, dacă vreau. O dată la câțiva ani, prin cine știe ce capricii ale memoriei, îmi revine de la sine în minte, ca azi de dimineață. M-am gândit atunci ce ființă minunată e omul, și știm că e minunată după cât de mult poate să cadă. Într-un fel toți suntem ființe căzute, toți purtăm o prăpastie în noi mai mică sau mai mare. Trăim la înălțime, în echilibru instabil.

Și exact când gândeam eu astea, dând de zor cu mătura, am văzut, la picioarele mele, o decorațiune de brad, un înger. Căzuse din pom.