Diverse chestii care îmi trec prin cap și care nu au cum să umple o însemnare întreagă. Le notez aici.

• Mulți oameni se întreabă cum să se pregătească pentru vizita la psihiatru. Mulți își fac liste de simptome, ca să nu cumva să uite ceva. Nu e nevoie. Puteți să le faceți, dacă țineți neapărat și vă fac să vă simțiți mai bine, dar discuția spontană e aproape mereu mai valoroasă pentru mine decât cea pregătită dinainte. Lucrurile importante ies aproape întotdeauna mai ușor la suprafață așa, dacă nu le ținem bine ascunse, și e treaba mea să „dezgrop” informații suplimentare. În schimb, e bine să veniți cu orice alte documente medicale mai aveți, chiar dacă aparent nu au legătură cu psihiatria: psihiatrii sunt medici și trebuie să știe istoricul dumneavoastră medical. Și uneori avem nevoie să discutăm și cu alți membri ai familiei dvs.
• Medicii, români și de aiurea, sunt cel puțin la o răscruce, dacă nu într-un impas, al relației lor cu pacienții. E răscrucea „post-adevărului” (cuvântul anului 2016 conform Oxford Dictionaires), despre care tot auziserăm dar de care am devenit conștienți relativ recent, când nu ne-a venit să credem că Regatul Unit se rupe de UE sau că Trump e președinte SUA. Comunicarea rațională s-a devalorizat mai mult decât orice așteptare, iar cea emoțională ne-a fost confiscată când nu eram atenți. Ne rămâne doar procedura, ca niște veritabili funcționari publici ce suntem.
• Cred că poți judeca, cel puțin în suprafață, o comunitate urbană după traficul ei vehicular. Am fost recent la Strasbourg și împrejurimi. M-am plimbat cu bicicleta pe nesfârșite piste ciclabile, amenajate prin codrii de lângă Rin, prin sate bucolice, și peste tot prin oraș. Cele prin oraș adesea aveau lungi porțiuni pe trotuarele generoase și pe lângă trecerile de pietoni. Am observat următoarele: semafoarele păreau opționale pentru pietoni și biciclișiti. Dacă aveai timp și spațiu rezonabil, treceai, și nu se supăra nimeni. La un moment dat, în drum către un castel dintr-o pădure, am pierdut pista ciclabilă pe porțiunea din oraș și am luat-o pe carosabil, cum sunt obișnuit în București. Mi-a luat câteva minute să observ lunga coadă de mașini din spatele meu: nimeni nu mă depășea, probabil ca să nu mă pună în pericol cumva. Și nimeni nu mă claxona. Altă dată, mergând, de data asta într-o mașină, pe o șosea către un sat din acela alsacian desprins din cărțile de povești pentru preșcolari, am nimerit într-un blocaj de trafic. Toate mașinile se aliniaseră frumos pe banda din dreapta a drumului. Deși drumul avea două benzi pe fiecare sens, nimeni nu utiliza banda din stânga, ca să depășească coloana, ceea ce ar fi fost perfect acceptabil în România. În București, bicicliștii sunt în general urâți de toată lumea, începând cu bicicliștii înșiși. Sunt medic și biciclist, fac parte din două categorii care nu sunt tocmai apreciate astăzi la noi, și cu toate astea nu cred că sunt foarte detestat, eu însumi. Mai curând sunt indiferent tuturor, o cantitate neglijabilă ca orice alt cetățean muncitor al țării. Poate cele două se anulează reciproc, cumva…
• Cânt la flaut și la chitară. Fac poze. Practic aceste activități remarcabil de prost, și nici nu prevăd un timp în care m-aș putea perfecționa. Oare au rost lucrurile astea? Cui servesc? Oare n-ar fi mai bine să vând flautul, chitara și DSLR-ul și să mă concentrez pe altceva, nu neapărat mai util, dar măcar în care să fie șanse să produc bucurie și altora, nu doar mie însumi? E oare acceptabil gradul ăsta de egoism în conceptul de „hobby”, când timpul e atât de scurt și sunt atâtea de făcut? Nu sunt prea multe jumătăți de măsură în viețile noastre? Problema e una de principiu, în realitate, nu mai am timp nici de flaut, nici de chitară. Am doar mici intervale libere, adesea imprevizibile. Și, paradoxal, nici nu știu ce să fac cu alea.