În momentele în care scriu acest text, știrea din domeniul sănătății cea mai circulată privește decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se stabilește că medicul din sistemul public, funcționar public fiind, nu are dreptul să accepte nicio plată informală, fie ea atenție, plic, ciubuc, bacșiș, rușfet, șpagă, recunoștință, alcooluri tari sau alte valute forte. Găsesc această știre într-atât de relevantă și schimbătoare de viziune globală a medicinii românești, încât textul de astăzi se va ocupa de cel mai nou număr din revista franceză pentru copii, tineret și bătrânet, Pif.

    Am copilărit cu Pif Gadget. Urmaș al unui jurnal al tineretului comunist francez, era printre foarte rarele publicații vestice care ajungeau, într-o vreme, și în România comunistă, România copilăriei mele. Căci așa e meteahna egocentrică a omului, își pune propriul destin deasupra vremilor și istoriei și își aduce aminte cu plăcere și de cele mai grele timpuri dacă atunci s-a nimerit să fie el inocent, tânăr și nemuritor. Deși la un moment dat succesul revistei era de necontestat, nu știu dacă redacția de atunci a anticipat sau și-a imaginat câți oameni de departe, și în ce măsură, a influențat publicația lor. Părinții mei, francofili amândoi, aveau un teanc de Pif-uri. După-amiezile de toamnă și iarnă erau nesfârșit de lungi, așa că am învățat foarte devreme, în același timp, și franceza și buchiile, ca să descifrez cât mai bine istoriile comice ale unor Pif, Hercule, Pifou, Placid, Muzo, ale Castravetelui Mascat (da, s-au scris articole despre substratul psihanalitic al acestei benzi desenate), ale lui Gai-Luron-câinele-existențialist, sau să tremur de suspans la aventurile marțiale ale lui Docteur Justice (uneori mă întreb dacă nu cumva m-am făcut doctor datorită lui), cele spațiale ale Pionierilor Speranței sau din contră, preistorice, ale legendarului Rahan, fils des ages farouches.

     Nu eram singur. Pif a generat o întreagă școală de fani, unii dintre ei artiști (Mircea Arapu, de exemplu, avea să devină el însuși desenator la Pif ani mai târziu), alții nume sonore ale intelighentsiei autohtone. Să-l cităm de pildă pe Horia Roman Patapievici, care, în „Zbor în bătaia săgeții“, recunoaște că „revista Pif are un sens aparte în destinul meu intelectual“. Mircea Mihăieș scrie o carte întreagă dedicată unui singur personaj lansat în revistă, Corto Maltese. În 2012, o amplă expoziție extrem de serioasă, în Capitală, numită „Pif – erou al epocii de aur“, pe care autorul prezentului text a găsit-o foarte depărtată de spiritul original copilăresc al revistei, a marcat totuși intrarea acesteia în Panteonul culturii pop de la noi, dezvăluindu-se și celor mai tineri și mai pasionați de lucruri vintage și hipsterești.

     La începutul anilor ʼ90, Pif intrase deja într-un declin marcat și ne-am putut bucura doar puțină vreme de reapariția lui în România, după căderea Cortinei de Fier. În 1992, incapabilă să facă față noii lumi, își înceta apariția, intrând în faliment. Dragostea noastră pentru el a rămas ulterior la fel de vie. În 2004, o nouă încercare de resuscitare s-a soldat cu câteva numere memorabile și un nou faliment, pe care de data asta îl credeam definitiv. Nimeni nu mai spera la nimic când zvonurile unei relansări au apărut peste încă un deceniu, la finele lui 2014, întreținute de conducerea ziarului l’Humanité, între paginile căruia personajul Pif, desenat de un tânăr spaniol pasionat de BD pe nume José Cabrero Arnal (1909–1982), apăruse prima dată în 1945. La începutul lui iunie 2015, a apărut o pagină oficială pentru „Super Pif și gașca lui haioasă”(Super-Pif et sa drole de bande), iar pe 25 iunie un proaspăt număr, gros (192 de pagini) și ticsit cu bunătăți intra în chioșcurile francofone din toată lumea, putând fi comandat și online!

     După euforia inițială, am înțeles că nu era vorba de o autentică relansare a periodicului copilăriei mele, ci mai curând de un album care reunea episoade „clasice“ și doar câteva noi creații, având scopul declarat de a-l prezenta pe Pif copiilor de astăzi. Însă tot m-am reîntâlnit cu plăcere cu toată „gașca haioasă“. Dacă Pif a avut întotdeauna o orientare „de stânga“, neezitând să abordeze în cele mai copilăroase texte subiecte ca ecologia, într-o vreme când nimănui nu-i păsa de asta, amprenta cotidianului-părinte se face, din păcate poate, mai simțită ca niciodată, cu texte evident „socialiste“. Îl vedem pe Pif într-un viitor imaginar distopic, rezistând regimului autoritar al lui Krapulax, de exemplu. Rahan învață un trib neolitic beneficiile muncii în colectiv. Însă dincolo de scăpările astea doctrinare, personajele și‑au păstrat toată prospețimea. De remarcat, pentru colecționari, reeditarea primei aventuri a lui Corto-Maltese și mai multe benzi de o pagină cu „Les Minuscules“ ale autorului de origine rusă Nikita Mandryka, despre care nu-mi dau seama dacă sunt noi sau vechi, dar care degajă o candoare caldă care te transportă imediat înapoi în copilărie.

     Ulterior, am aflat vestea foarte bună că redacția, stimulată de succesul albumului, pregătește deja un al doilea număr, pentru Sărbătorile de anul acesta.

     Nu știu, sincer, dacă în era tabletelor, smartphoanelor și jocurilor video, Pif mai are vreun loc în copilăriile de astăzi sau va fi prizat doar de nostalgici ca mine. Și, sincer, nici nu aș dori copiilor mei după-amiezile mele nesfârșit de lungi de când aveam 6 ani, când eram fericit să nu văd cât de cenușiu era orizontul, afundat într-o veche revistă prăfuită, în cea mai deplină tăcere, la lumina lumânării dacă curentul era din întâmplare oprit. Pif a fost una dintre puținele și foarte îngustele portițe de evadare din deznădejdea zilnică, și de asta românii l-au iubit atât de mult. Pentru copiii mei vreau doar porți enorme, larg deschise.