Nu cu mult mai departe. Suntem și noi miopi ca toată lumea. Dar vedem nițel dincolo de primul strat, de suprafață. Nu pentru că mințile noastre ar fi mai iscusite sau privirile mai vulturești, ci pentru că dinaintea noastră se deschid porțile.
Noi, medicii. Noi, educatorii (în sensul cel mai larg al termenului). Noi, lucrătorii sociali. Noi, psihologii. Noi, cei care cunoaștem oameni, zi de zi. Eu am cunoscut mai multe mii. Desigur, „am cunoscut” e și asta o afirmație arogantă: fiecare astfel de cunoaștere doar zgârie suprafața.

De altfel, orice om rămâne, în cele din urmă, necunoscut: de la distanță, nu vezi detaliile, de aproape, uiți cine e, îl transformi, te oglindești în el. Poate că omul adevărat nici nu are atribute, ohne Eigenschaften. Poate că de asta există Dumnezeu, ca să-l cunoască cineva și pe om.

Dar divaghez. Voiam să zic, după miriadele noastre de întâlniri omenești, s-a sintetizat o altă variantă, ușor diferită, a realității convenționale. Dacă ne vedeți uneori cu privirea pierdută în zare, neatenți la ce ziceți, să știți că nu suntem pierduți, și suntem foarte atenți. Dar ascultăm ce e dincolo de primul rând de cuvinte. Cuvintele sunt ca pionii. Piesele interesante sunt dincolo de ele, și trebuie să împingi un cuvânt până la capătul tablei de șah ca să iasă ceva cu adevărat valoros din el.

Dacă nu ați cunoscut, măcar în trecere, prea mulți oameni, faceți efortul ăsta. Știu că e pandemie și e interzis, și nu mă refer chiar la clipa asta, poate mai târziu, poate online, poate prin biblioteci. Cică pe undeva prin Danemarca ar exista o bibliotecă de oameni, unde nu împrumuți cărți, ci întâlnești un om care îți spune povestea lui.

Nu vedem foarte departe. Ci doar imediat dincolo de trompe l’oeil, de fațadă, de expresia complezentă a feței. Vedem rezervorul de lacrimi și vedem zâmbetele uriașe, indirecte.