“Atunci veți deveni semizei!” declamă chirurgul în sala plină de studenți. Se întâmpla acum câteva zile, la o întâlnire cu studenții la medicină, în care niște specialiști (cu mine printre ei) trebuiau să facă reclamă propriului domeniu medical.

Nu doar chirurgii cred despre ei înșiși că sunt semizei, e o opinie larg răspândită că a tăia corpul și abcesul rău din el e un act cvasi-divin. Nimeni nu crede așa ceva despre psihiatri, slavă Domnului (adică Chirurgului Originar). Ce crede lumea despre noi, pot doar să bănuiesc, sau puteți să-mi spuneți domniile voastre.

Într-un anume fel, chiar așa este, deși nu în felul demiurgic și salvator la care ne gândim deobicei la divinitate, ci într-unul mai vechi, mai aproape de miturile primitive. 

Lumea e din ce în ce mai pozitivă. Omul de zi cu zi poate vedea lumea aproape obiectiv. Nu întotdeauna alege să o facă, dar are această posibilitate. Avem telescoape pentru stele și acceleratoare pentru particulele subatomice. Chiar și corpul omenesc, în general, e tot mai luminat pe dinăuntru, cu o singură excepție: atunci când corpul în chestiune e chiar al tău. Granița ultimă a lumii pozitive este propriul tău epiderm, cititorule. Ce se întâmplă dincolo de el, spre interior, e o lume terifiantă și un mare necunoscut. Dacă te gândești rațional, pare că ai putea citi un atlas de anatomie, o carte de fiziologie, alta de biologie moleculară, alta de neuropsihologie, etc. și ai afla câte ceva. Dar nu e așa de simplu. Nu e simplu nici pentru studenții la medicină. Cunoașterii din cărți îi lipsește ceva fundamental, când e vorba de înăuntrul tău întunecat. Nu e genul de cunoaștere imediată și intimă de care ai nevoie ca să te simți în siguranță în pielea ta. E ca și cum ai citi niște relatări fantastice despre țări îndepărtate, pline de lei și dragoni. Corpul nostru e un teritoriu mitic. E bine când dragonul e departe, dar când el doarme mai aproape de tine decât ești tu însuți, înțelegi că nu orice om obișnuit te poate explora pe dinăuntru. Numai un erou înzestrat cu puteri mitice poate înfrunta la rândul lui o fiară mitică. E nevoie de un semizeu ca să tai capetele Hidrei. Dacă în lumea reală, majoritatea intervențiilor medicale sunt banale, în lumea personală, subiectivă, a bolnavului, fiecare intervenție e un act semidivin.

Și uneori ne lăsăm și noi convinși de această cunoaștere arhaică și simpatică, uneori credem și noi, nu doar că facem niște lucruri excepționale, ci și că suntem noi înșine niște entități excepționale.

Dar încrederea omului are și ea limite. Nici măcar semizeii nu au voie să ajungă oriunde. Există un nucleu sacru unde nimeni nu are voie să pătrundă, și acela e mintea. Psihiatrii, crede lumea, fac chiar treaba asta, se bagă în mintea omului și dau cu mătura pe acolo. Dar așa ceva nu e acceptabil decât dacă acea minte a fost deja desacralizată, profanată, stricată. Și nici atunci, nimeni nu îl va aprecia pe psihiatru pentru treaba asta. El nu va fi un semizeu. Cel mult un drăcușor necesar, pe care e bine să îl uiți cât mai repede.

(Imagine: Relief al lui Heracles din templul lui Atargatis din Dura-Europos, actualmente la Metropolitan Museum of Art, New York. Situl Dura-Europos a fost ras de pe fața pământului în conflictele recente din Orientul Mijlociu.)