“N-am nicio boală, am necazuri reale” sau despre sofismul endogenie-psihogenie

Mulți oameni echivalează “tulburarea psihică” (de parcă ar fi doar una) cu un defect inerent al rațiunii. El nu ar avea nimic de-a face cu lumea și evenimentele din jurul tău, însă ar modifica percepția pe care o avem față de acestea, generând un fals. O halucinație în sensul larg al termenului. Pe scurt “e doar în capul tău”.

O mare obiecție a mersului la psihiatru, atunci când ar fi poate indicat să o faci, e formulată așadar astfel: “Dar eu nu sunt nebun, nu e doar în mintea mea, ce pățesc e din cauza celor din jur, a șefului/neveste/sistemului, etc. Ei sunt problema, nu eu.” La limită, accepți să mergi la doctor pentru că felul în care mediul te maltratează te-a îmbolnăvit, deci cauza, microbul originar, e tot în afara ta.

E vorba despre vechea distincție pe care și mulți profesioniști o fac, în lipsă de altă paradigmă mai bună, între suferințele “endogene”, “adevăratele boli”, cele mai misterioase, născute în abisurile ființei noastre și care nu au nimic de-a face cu exteriorul, și cele “exogene”, care sunt rezultatul agresiunii pe care mediul ostil o exercită asupra noastră.

odd_one_out_by_evil_m0nkeyDezvoltarea psihologiei experimentale, dar mai ales a psihoterapiei, începând cu psihanaliza, introduce un al treilea termen teoretic în ecuație, “psihicul”.  Nimic nou aici, e vorba despre modelul lui Descartes, în care mintea și corpul sunt separate, dar lucrează împreună, precum un călăreț și calul său. Freud acceptă faptul că acest model e mai curând compromisul pe care trebuie să-l facem cu propria noastră ignoranță, și nu o realitate naturală, dar cu toate acestea contribuie din plin la succesul lui, și astfel tulburările psihice devin “endogene”, dacă cel bolnav este calul și “psihogene” dacă suferința este călărețului.

La începutul secolului XX, Kraepelin făcea distincția dintre endogenie și psihogenie pe baza modificărilor anatomo-patologice ale creierului, pe care le observa. “Demența precoce” (botezată ulterior “schizofrenie”) era o endogenie, pentru că se puteau vedea cu ochiul liber modificările cerebrale (atrofia scoarței, lărgirea ventriculilor), în timp ce “psihoza maniaco-depresivă” (tulburarea bipolară) era o “psihogenie”, pentru că nu producea alterări macroscopice ale encefalului. (Având în vedere componenta genetică majoră a tulburării bipolare, azi l-am putea contrazice pe Kraepelin, și afirma că e poate cea mai „endogenă” dintre bolile minții.)

Dezvoltarea neurologiei și a medicinei în general a scos ulterior pur și simplu din sfera psihiatriei orice suferință psihică cu o cauză organică certă, așa numitele “organogenii”. Astăzi, “condiția medicală generală” e criteriu de excludere a diagnosticului pentru orice boală psihică, în clasificările oficiale, DSM V și ICD 10. Pragmatic, asta a simplificat lucrurile, conceptual însă le-a complicat. În realitate, nu cauza organică e criteriul de excludere, ci absența criteriilor subiective de diagnostic, moștenite de psihiatrie în mod aproape inconștient de la științele sociale, și față de care psihiatria actuală e într-o stare de negare uluitoare, dar asta este o altă discuție.

Au existat desiguri partizani ai fiecărei origini. Psihiatria psihanalitică a anilor ’50 tindea să absolutizeze psihogenia. Toate suferințele, inclusiv astmul bronșic, erau consecința unui conflict oedipian. La polul opus, psihiatria biologică și psihofarmacologia, foarte activă și astăzi, și care a adus progrese enorme în situații cândva intractabile, este la fel de reducționistă. La fel sunt și criticii psihiatriei (antipsihiatrii, sau, uneori, filosofii post-moderni ca Michel Foucault sau Merleau-Ponty), care consideră că boala psihică are cauze exclusiv sociale, este așadar o sociogenie, mergând până la ideea că psihiatria este o invenție prin care societatea exclude și discriminează elementele nedorite. (În treacăt fie spus, psihiatria nu este așa ceva, dar există fantasma și uneori dorința colectivă ca ea să fie o asemenea unealtă). Școala antropologică Cultură și Personalitate merge până la a nega  originea internă nu doar a bolii psihice, endogenia, ci a întregii personalități, care ar fi determinată exclusiv cultural.

Desigur, mult mai practice și cu mai mult succes sunt abordările moderate, cum e modelul biopsihosocial”, botezat astfel de un psihiatru, George L. Engel, la sfârșitul anilor ’70. În practică, desigur că e util să lupți pe toate fronturile, cel biologic (medicație), cel psihologic (psihoterapie) și cel social (oare cine poate și vrea să lupte pe frontul ăsta?). Dar ca model teoretic al suferinței psihice, problema este aceeași: granițe arbitrar trasate în cartografia suferinței omenești, și a omenirii în general. Ce sens are să faci o distincție categorică între factori de mediu și factori biologici, când omul nu poate exista nici în afara lumii, nici în afara trupului său?  Modelul biopsihosocial nu e mai puțin reducționist ca antipsihiatria, ca psihiatria ultra-biologică sau precum cei care consideră că tratamentul e un moft dăunător. E doar încercarea de coexistență a tuturor acestor curente reducționiste.

Pericolul practic al modelului biopsihosocial constă în încercarea de a clasifica factorii cauzali cu orice preț. Ceea ce și facem, instinctiv, când gândim ca în primele două paragrafe ale acestui articol. Zilnic văd oameni care sunt excedați de grijile zilnice, de cele trei credite, de munca abuzivă la care sunt supuși, de nesiguranța zilei de mâine. Ar fi facil să zic: “astea sunt cauze sociale, duceți-vă dumneavoastră la sindicat și la ministru să vă ajute”. Deși aș avea, în esență, dreptate, e clar că în același timp oamenii aceștia au o suferință psihică acută, tratabilă, și aș greși teribil dacă le-aș refuza ajutorul.

Un alt caz, mai puțin evident: schizofrenia. Ea pare să fie prototipul endogeniei. Cu excepția câtorva gânditori radicali izolați, nimeni nu contestă că schizofrenia este o boală în sensul cel mai deplin al termenului, nu un construct social. Cel mai grav lucru în schizofrenie, și definitoriu de altfel, este alienarea. Persoana afectată de schizofrenie riscă să devină total inadaptată și izolată de societate, de realitatea convențională. E clar că alienarea e inerentă și proprie schizofreniei, și tratamentul corect condus produce modificări benefice biochimice care o tratează sau o previn. În același timp, este clar că societatea în sine, “realitatea convențională”, participă activ la alienare, o face de secole, fără scrupule. Instituțiile în care asemenea oameni erau cândva definitiv izolați de restul lumii predatează cu mult psihiatria. Și tot societatea presează permanent psihiatria să preia rolul alienant, să îi ia pe acești oameni și să îi ascundă undeva.

Alienarea este așadar în același timp biologică și socială ca origine, dar ea e una singură. Nu există o dublă alienare. Ci un singur fenomen, pervers și absurd, care tulbură armonia universului și invadează fiecare nivel al realității pe care o percepem.

Și de fapt, e valabil pentru orice suferință de orice fel. Chiar și pentru o carie dentară ce necesită obturație de canal.

Dar împărțirea cu orice preț în exogen și endogen a suferințelor de orice fel nu e doar greșită epistemic. E potențial discriminantă și dăunătoare. Ca orice împărțire a fenomenelor omenești, alunecă insensibil spre o împărțire a oamenilor. Când spunem „Noi nu suntem nebuni” presupunem automat existența unui grup alienabil, cel al „nebunilor”, de care ținem imediat să ne delimităm, aducându-ne, așadar, contribuția noastră la alienare. Facem rău automat, fără să ne dăm seama, în virtutea prejudecății primitive, dar extrem de înrădăcinate, că dacă suferi vicisitudini externe, ești demn de compasiune; dacă „ești nebun”, suferi de o „endogenie” trebuie să fii exclus, pentru binele societății.

Jean Paul Sartre zicea că infernul sunt Ceilalți. Eu aș adăuga o altă premisă: Ceilalți suntem Noi. Trageți dumneavoastră concluzia silogismului.

 

 

6 thoughts on ““N-am nicio boală, am necazuri reale” sau despre sofismul endogenie-psihogenie

  1. Poate schizofrenia sa insemne ceva, desi multi diagnosticati cu asa ceva au renuntat la “tratament”: mindfreedom
    Ce se intampla cu celelate boli si sunt multe, peste 300. Lenea a “devenit” boala.
    Ce se intampla cu ADHD? Faptul ca un copil e neastamparat la scoala si nu poate fi strunit e o boala? Scoala e ceva recent in evolutia umana. Rezultatele tratamentului cohortei de copii, abia acum incepe sa se vada.
    Ati incercat vreodata un antipsihotic? https://invinciblesummers.wordpress.com/2009/04/16/a-doctor-voluntarily-took-an-antipsychotic-drug/
    Uitati ce a vrut sa faca Bush http://www.ahrp.org/infomail/04/06/24.php
    Nu mai prostiti lumea. Recunoasteti ca ati fost mintit si dumneavoastra la randul vostru.

  2. Desigur, e foarte convenabil pentru toata lumea ca comportamentul pacientului s-a schimbat, pacientul s-a linistit. Dar efectele “secundare” ies la iviala: ingrasare, distonie tardiva, deficite cognitive grave, care sunt evidente. Ce nu e evident e ce se intampla cu psihicul acelei persoane. Dar pe cine mai intereseaza? I se zice ca i se pare sau ca e normal (anormalul a devenit normal) si ca e mai bine sa le ia. Nu mai e in stare sa protesteze.

  3. Am cautat PTSD datorat inernarii fortate si abuzului din “spitalele” de psihiatrie. Nu am gasit. Oamenii aleg sa isi puna capat zilelor din cauza asta. Ce am gasit e asta: http://www.mindfreedom.org/mfi-faq/go/now
    Oamenii trebuie sa stie ce li se poate intampla daca cauta “ajutor” la psihiatru.

  4. To Be a Mental Patient

    by Rae Unzicker (1948-2001)
    To be a mental patient is to be stigmatized, ostracized, socialized, patronized, psychiatrized.

    To be a mental patient is to have everyone controlling your life but you. You’re watched by your shrink, your social worker, your friends, your family. And then you’re diagnosed as paranoid.

    To be a mental patient is to live with the constant threat and possibility of being locked up at any time, for almost any reason.

    To be a mental patient is to live on $82 a month in food stamps, which won’t let you buy Kleenex to dry your tears. And to watch your shrink come back to his office from lunch, driving a Mercedes Benz.

    To be a mental patient is to take drugs that dull your mind, deaden your senses, make you jitter and drool and then you take more drugs to lessen the “side effects.”

    To be a mental patient is to apply for jobs and lie about the last few months or years, because you’ve been in the hospital, and then you don’t get the job anyway because you’re a mental patient. To be a mental patient is not to matter.

    To be a mental patient is never to be taken seriously.

    To be a mental patient is to be a resident of a ghetto, surrounded by other mental patients who are as scared and hungry and bored and broke as you are.

    To be a mental patient is to watch TV and see how violent and dangerous and dumb and incompetent and crazy you are.

    To be a mental patient is to be a statistic.

    To be a mental patient is to wear a label, and that label never goes away, a label that says little about what you are and even less about who you are.

    To be a mental patient is to never to say what you mean, but to sound like you mean what you say.

    To be a mental patient is to tell your psychiatrist he’s helping you, even if he is not.

    To be a mental patient is to act glad when you’re sad and calm when you’re mad, and to always be “appropriate.”

    To be a mental patient is to participate in stupid groups that call themselves therapy. Music isn’t music, its therapy; volleyball isn’t sport, it’s therapy; sewing is therapy; washing dishes is therapy. Even the air you breathe is therapy and that’s called “the milieu.”

    To be a mental patient is not to die, even if you want to — and not cry, and not hurt, and not be scared, and not be angry, and not be vulnerable, and not to laugh too loud — because, if you do, you only prove that you are a mental patient even if you are not.

    And so you become a no-thing, in a no-world, and you are not.

  5. Valium, totuși ce încerci să ne transmiți? Că nu prea înțeleg, sincer să fiu…
    Sunt abuzuri nenumărate asupra „pacienților mintali”. Imensa majoritate nu sunt din partea psihiatriei, ci din partea restului societății. Psihiatria e un bun țap ispășitor, exact ca și boala mintală și bolnavul mintal. Da, psihiatria a făcut abuzuri, și dacă nu se adaptează permanent presiunii sociale va mai face. E chiar predispusă abuzurilor, așa cum zicea Michel Foucault. Dar e și foarte ușor să arunci totul în cârca ei. Nu psihiatrii îi alienează pe oameni, ci restul lumii. Șeful care te dă afară sau refuză să te angajeze. Cei de pe stradă care se uită ciudat la tine. Toți cei care folosesc suferința psihică ca pe o insultă. Toți cei care încearcă să profite fără scrupule de pe urma ei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *