Când am început să scriu „în spaţiu public“, acum zece ani, am făcut-o ca un antrenament al tăcerii. Vorbim şi scriem foarte, foarte mult, şi cu foarte puţin conţinut. Şi e din ce în ce mai grav: e suficient să mă uit la pereţii de facebook. Şi ştim, de la alegeri încoace, că facebook nu e de luat în râs. Unii zic că facebook bate presa. Iar eu nu făceam excepţie, şi nu fac nici azi. Aşa că începusem să scriu ca să mă antrenez să scriu cât mai puţin. Să merg dincolo de concizie şi să mă rezum la esenţă. Să distilez ideile până la concentraţie de o sută de grade. Ambiţii naive de adolescent întârziat. (Majoritatea medicilor tineri sunt adolescenţi întârziaţi, zicea un bătrân profesor de psihiatrie.) Am eşuat complet în întreprinderea asta. De fapt, textele mele, rare şi chinuite, sunt mai deşarte, mai zadarnice ca niciodată.
Tare mult mi-a plăcut când un prieten mi-a arătat, deunăzi, cel mai scurt articol de specialitate din istorie, publicat înJournal of Applied Behavior Analysis în 1974, de către un psihoterapeut american pe nume Dennis Upper. Articolul se numeşte (în traducere): „Autotratamentul eşuat al unui caz de blocaj scriitoricesc“ şi nu are niciun cuvânt în conţinut. E mai mult sens în acest gag decât în foarte multe articole sforăitoare care au ca singur scop avansarea carierei autorilor, aşa cum e mai multă muzică în cele patru minute şi treizeci şi trei de secunde de tăcere foşnitoare ale lui John Cage decât în toate hiturile ultimelor decenii tunând din maşini, televizoare şi magazine. Mi-ar fi plăcut să am eu ideea asta şi să o propun publicării în „Viaţa medicală“. Ştii însă că lucrurile au mers prea departe pentru a se mai întoarce când şi tăcerea a ajuns doar un plagiat.
Nu că aş mai putea tăcea astăzi, oricum. Nu mai există tăcere onestă, cu excepţia celei confuze. Când devii dezorientat, de exemplu atunci când „Sistemul Informatic Unic Integrat în Absolut“ se blochează iar şi nu mai poţi să oferi consultaţii, doar scuze (cum povestea un alt coleg, de dimineaţă). Sau când nu mai ştii precis dacă eşti „persoană independentă“ sau nu. Diferenţa e importantă, nu din raţiuni filosofice sau politice, ci pentru că ea îţi spune dacă vei avea sau nu cu ce să-ţi hrăneşti familia numeroasă luna viitoare. Vedeţi, confuzie. Nimeni nu zice nimic. Sau când mase întregi de oameni plimbă teorii aproape mistice, magice, numerologice şi zodiacale despre corpurile şi organismele loridoli, în care medicamentele, vaccinurile, alimentele, obiceiurile, gândurile, capătă atribute angelice sau diabolice. Mă rog, ceva tot trebuie să zici, nu poţi să taci, dar vocea ta se pierde în maelstromul postmodern de naraţiuni în care nu mai există adevăr, ci poveşti concurente pe acelaşi segment de piaţă.
Încerci să te întorci la esenţă. Să îţi aduci aminte de ce te-ai apucat de meserie, demult, pe vremea când nu aveai internet acasă. Pe atunci, ne doream să contăm, să lăsăm o urmă bună în vieţile altor oameni. În schimb, ne-am trezit rotiţe într-un mecanism mai mereu gripat. Ce ne dorim în primul rând e ca la sfârşitul zilei de lucru să ne fi făcut corect mica noastră rotaţie automată, ca să nu ni se poată reproşa că de la noi e gripa sau că noi am omorât pacientul. Diluarea responsabilităţii e beneficiul secundar al ratării insidioase a destinului pe care ni l-am ales sau de care am fost chemaţi. Dacă „ne-am acoperit“, putem dormi cât de cât liniştiţi. Însă nu vom conta cu adevărat noi înşine, decât poate accidental, când meritul îi revine unui deus-ex-machina, acelei graţii care binecuvântează uneori întâlnirile dintre oameni, şi nu nouă înşine.
Şi ăsta e primul motiv foarte important de a nu tăcea. Dacă scriu, dacă vorbesc, aş putea să mă întâlnesc cu domniile voastre, undeva, pe un teritoriu comun.
Şi uite că vara e iar cu noi. Vine concediul pe care l-ai aşteptat tot anul. Şi o să priveşti marea, de undeva, de pe o faleză euxină sau mediteraneană. Desigur, vei bea nişte bere, te vei juca cu copiii, vei face nişte sieste, în fine, tot ritualul estival, dar elementul cvasisacru din centrul lui e privitul mării. Ceea ce nu e lipsit de o anumită zădărnicie tristă. Cel care vrea neapărat să vadă marea nu eşti tu, ci străbunul tău, care cândva poate chiar s-a îmbarcat către necunoscut. Toţi avem, departe, către rădăcinile codrilor genealogici, navigatori, chiar dacă acum suntem oameni ai Bărăganului. Dar pentru noi, cei în viaţă astăzi, nu mai sunt călătorii adevărate de făcut. Lévi-Strauss o remarcase acum şaizeci de ani, în Triste Tropice: adevăratele călătorii, cele în necunoscut, s-au cam făcut pe Pământ. Ce rămâne, e doar turism. Cu turismul nu dăruieşti nimic lumii, chiar dacă te cocoţi până la Machu Pichu: au fost nenumăraţi alţii acolo înaintea ta. Şi totuşi, foamea noastră geografică rămâne, sub forma fugii disociative reglementate şi capitalizate, pentru care depunem cerere cu minimum trei săptămâni înainte, spre a fi aprobată de şef. Dacă nu poţi avea o Lume Nouă doar pentru sufletul tău, vei avea măcar un substitut simbolic într-un interval discret de timp. Şi ocazia de a-l întrevedea, prin negura vremilor şi a sistemului limbic, pe străbunul tău navigator, pe acel om liber care preţuia marea.
Şi ăsta e al doilea motiv de a nu tăcea. Pe drumul mult prea bătătorit al vorbelor, aş putea întâlni acea parte din mine, străveche şi iraţională, care m-a adus aici şi acum. Şi atunci, de abia, ar conta foarte mult tot ce aş zice şi toate tăcerile. Şi poate, cine ştie, am face pace.