Port în mine o doză de bătrânețe, și asta de când eram copil mic.
Până la urmă, și asta tot din teamă mi se trage, o teamă de școlar conștiincios. Cred, simt că bătrânețea e marele examen al vieții, și mă pregătesc de multă vreme pentru el. E o nesăbuință, știu, dar îmi petrec viața într-o lungă așteptare. Nu înseamnă că nu mi-o trăiesc. Muncesc mult și greu, îmi cresc copiii, îmi las inima să fie sfâșiată de câte ori am ocazia. Înfloresc. Fiecare bucurie conține semințele unei despărțiri. Și sunt conștient că tot acest timp e o anticameră, o sală de repetiții.
Așa că sunt ca un bun student la medicină, care știe deja aproape totul despre ce înseamnă să fii medic, dar încă nu e. Știu deja totul despre bătrânețe. Aș putea fi bătrân și în vis. Dar încă nu sunt, nu de-a dreptul.
Sunt pe muchie. Sunt mai bătrân.
De unde știi ca e o nesabuinta?
De ce nu ar fi o binecuvintare? De ce nu ar fi un dar? “Dacă tinerețea ar ști și bătrânețea ar putea…”
De ce nu asta ar fi firul rosu care leagă pe om de transcendenta? Conștiința Sinelui ca este și totodata ca așteaptă sa încă fie, sa devina, sa se coacă… Sa mai fie și altcineva, care se va continua din cel ce este acum….
Eu am devenit conștientă de aceasta așteptare abia în primul an de facultate, după ce am plecat de acasă. Doamne, cum e sa știi încă de mic copil?…
Era o măicuța care a trecut la Domnul, foarte ghidușa și lucida, care și la 77 de ani zicea asa: “sa ne amintim ca noi încă nu suntem gata…” Nu suntem gata, oameni compleți încă. Încă mai avem de devenit.
Ma cutremur care o secunda în fiecare dimineață în care primesc conștientizarea, sau harul conștientizării, ca eu sunt vie, ca încă sunt aici în dimensiunea asta, in sala asta de repetiții, fix ca într o antecamera, fix asa, ca sunt vie azi ca să devin, ca să ma pregătesc pentru stadiul următor al Sinelui meu – indiferent de cum ma simt și de ce pot acum. Mai am timp sa ma pregatesc. Sunt aici în dimineața asta, în viata mea, ca să devin și azi, și țin minte ca aceeași conștientizare am avut-o și acum o luna, și acum un an… Și poate la fel voi conștientiza și când voi fi bătrână, dacă încă voi fi aici… Și Doamne, in toată povestea asta, parca eu trec prin timp și el sta pe loc, nu parca el trece… Eu ma îndrept pas cu pas, timp cu timp, spre undeva.
Sa știi ca te invidiez (chiar mi e ciuda ca eu de ce nu) pentru doza de bătrânețe pe care o descrii, pentru innobilarea, calitatea umana și invesnicirea pe care un astfel de dar ti le conferă. Pentru ca nu trăiești degeaba. Pentru conștientizarea ca “tot acest timp e o antecamera, o sala de repetiții”.
Oricând găsesc asta într-un om, plang de recunoștința, de parca l-am găsit pe Dumnezeu. Ce altceva ne poate face mai smeriți și mai demni în același timp, nu-mi pot da seama.
Tu nu te bucuri de / mândrești cu doza ta de bătrânețe (vorbești urat de ea, zici că-i din teama, ca și când ar fi ceva rău, indezirabil), iar eu ma imbufnez tot ca un școlar conștiincios și te parasc lui Doamne-Doamne: “ia uite Doamne ce-a zis Vlad, lui nu-i place, trebuia sa mi-o dai mie, ca eu ma purtam mai frumos cu ea. Nu-i corect!”
🙂
(mi-o dai mie? Îți dau o trusa de medic de jucărie, am în cabinet, sau multe pietricele colorate, sau un chibrit mic mic din Praga, toți copiii care vin în cabinet îl adora, da le zic ca l-am pierdut și ți-l dau ție dacă-mi dai calitatea asta invesnicitoare!)
Mie nu mi-e frica de moartea propriu zisa.
Cea mai mare teama a mea: sa nu ajung bolnava sa nu pot sa mucesc dar nici sa nu pot sa ies la pensie. Sa ajung sa nu ma pot intretine si nici sa nu mor.
Dar pe masura ce ne impumutam de bani pare ca pensia oricum nu o apucam.