Adesea mă gândesc că meseria mea poate fi ingrată. Nu din cauza pacienților, Doamne ferește, ci mai ales din cauza celor care nu sunt pacienți, adică ceea ce numim generic „societate”. Există nenumărate mituri și prejudecăți negative la adresa psihiatriei și celor care vizitează un psihiatru. Ele sunt mai mereu frapant de false și de malițioase, și întotdeauna fac rău, pentru că tind în mod universal să excludă, sau măcar să eticheteze persoanele care au nevoie la un moment dat de ajutor specializat, și pentru că tind să îngreuneze suplimentar accesul la psihiatru, chiar și atunci când el ar fi absolut necesar. Chiar și persoane altfel pline de bun simț și cu o oarecare cultură pot să dea dovadă de un asemenea mic fascism comun, din pură ignoranță. Merită, așadar, ca aceste prejudecăți să fie colecționate și apoi demontate sistematic și fără milă.
În cele ce urmează, sunt doar câteva dintre ele.
Prejudecată: „Dacă te duci la psihiatru, înseamnă că ești nebun(ă)/ai luat-o razna”.
De departe cea mai răspândită dintre prejudecăți, e falsă la mai multe niveluri. În primul rând, pentru că „nebun” nu înseamnă nimic, este doar o etichetă negativă fără niciun substrat, tocmai bună de scos din buzunar atunci când vrei să jignești, de exemplu. Conceptul de „nebun” este un prototip al prejudecăților negative sociale, al celor mai rele dintre ele, cele venite din ignoranță. În al doilea rând, pentru că nu trebuie să fii psihotic sau foarte excentric ca să fie nevoie să mergi la psihiatru. Există tulburări psihice care afectează doar o parte din populație, și există tulburări psihice care ne pot afecta pe oricare dintre noi, oricând, indiferent de inteligență, tărie de caracter, stare materială sau context social. După criteriile actuale, cam un sfert din populația lumii va fi afectată pe parcursul vieții de o tulburare depresivă, și unii zic că e o subestimare. Și cam unul din cinci oameni suferă o tulburare psihică PE AN. Aveți mai mult de cinci prieteni, nu?
Prejudecată: „Dacă te duci la psihiatru, înseamnă că ești un om slab, care nu e în stare să-și rezolve singur problemele”
Nici vorbă. Așa cum și cei mai puternici oameni pot face o pneumonie, și cei mai inteligenți/tari/etc. oameni pot face o afecțiune psihică. Toți suntem capabili de suferință. Nu e nicio slăbiciune în asta. Nici un defect de caracter nu e. Un bătrân profesor de psihiatrie obișnuia să spună că „omul își ia cu el bunul simț în boala psihică”. Am întâlnit pacienți cu schizofrenii relativ grave care nu încetau, din cauza bolii, să fie persoane sensibile și inteligente, care aveau mult de oferit.
Corolar al primelor două prejudecăți: „Dacă mă duc la psihiatru, oamenii din jur vor avea o părere proastă despre mine.”
Oamenii care contează, adică cei dragi, prietenii, colegii, se vor bucura mai întâi că faceți ceva ca să fiți mai bine, și apoi se vor bucura iar când vor vedea că sunteți mai bine, adică redeveniți persoana pe care o cunoșteau și o îndrăgeau. Așa că nu, nu vor avea o părere proastă despre dumneavoastră.
Prejudecată: Dacă mă duc la psihiatru, voi avea probleme la serviciu.
Dacă vă temeți că există oameni răuvoitori, care să profite de vulnerabilitatea dumneavoastră și să vă facă probleme la serviciu, nu vă pot contrazice ferm, din păcate. Dar vă pot spune altceva: în orice relație medic-pacient, beneficiați de secretul profesional. Nu veți fi trecut într-un catastif public al celor cu „boli psihice” cum se făcea în regimurile totalitare. Nu căpătați o dungă roșie pe buletin. Angajatorul care poate vă plătește serviciile unei policlinici private nu se poate uita să vadă la ce doftor v-ați dus. Pe concediile medicale nu se pune niciodată un diagnostic, ci doar un cod. Dacă dumneavoastră nu doriți să se știe că ați fost la psihiatru, chiar și fără să vă exprimați explicit acest dezacord, nu se va ști.
Prejudecată: „Psihiatrii îți dau doar pastile care te fac legumă”.
Bineînțeles că nu e așa. Mai întâi pentru că psihiatrul, după ce vă examinează, vă va recomanda ce consideră că este mai bine pentru dumneavoastră. Asta nu înseamnă automat tratament. Uneori, e suficientă o schimbare a stilului de viață. Alteori – psihoterapie (nu că asta ar fi ceva ușor sau la îndemână). Dacă vă recomandă un tratament, atunci decizia va fi luată împreună cu dumneavoastră, firește. Și în al treilea rând, tratamentele sedative în psihiatrie sunt mai curând excepția decât regula. Scopul psihiatriei nu e să-și pună pacienții la pat, ci, din contră, să le permită o viață activă, normală. Dacă ar fi să vorbim doar despre prejudecățile legate de tratamente, și am face un serial întreg de postări pe blog. Și poate că o vom face.
Tratamentul medicamentos psihiatric nu e de florile-mărului, nu e nici o unealtă de a pedepsi sau restrânge elementele periculoase, și nu e o otravă. Reciproc, tulburarea psihică nu este o condiție benignă care afectează doar părțile invizibile ale ființei. La persoanele cu depresii îndelungate, de exemplu, se constată o atrofie, o scădere vizibilă a dimensiunilor unor părți importante din creier (cum e hipocampul). Depresia are un efect nociv, toxic, asupra creierului. Și nu numai: depresia agravează bolile cardiovasculare, și bolile cronice în general. Poate scurta durata vieții, și nu mă refer doar la suicid. E un rău palpabil, obiectiv și biologic. Când un psihiatru recomandă un tratament, nu o face din sadism sau ignoranță, ci pentru că meseria îl obligă să urmărească binele pacientului său. Nu înseamnă, desigur, că omul e o simplă mașinărie biochimică, nici că medicamentele rezolvă magic probleme de viață. Ele pot fi necesare, dar nu suficiente.
Prejudecată: Psihiatria înseamnă cămașă de forță și o cameră zăvorâtă.
Cămașa de forță nu se mai folosește de circa un secol. Cât despre rolul de „temnicer” al psihiatrului: e adevărat că societatea tinde uneori să pună în cârca psihiatriei această funcție. Michel Foucault a discutat și criticat pe larg tendința asta, și au mai fost și alții. Și mai e adevărat că, în ziua de astăzi, există și măsura de internare împotriva voinței. Este vorba de boli psihice (în marea majoritate, psihoze) care se află într-un moment atât de grav încât omul afectat și-a pierdut capacitatea de a lua hotărâri de care să fie responsabil, și constituie un pericol pentru el însuși (sau, mai rar, pentru alții). Nu e o decizie ușoară, și nu se ia ușor. De fapt, un singur medic nu e suficient pentru o asemenea decizie, e nevoie de o întreagă comisie de medici. Iar internarea de genul ăsta nu durează ani de zile, ci e cât mai scurtă: cel mai adesea, câteva zile, uneori, câteva săptămâni. Rolul ei este terapeutic, nu coercitiv.
În unele cazuri, familia unui pacient își dorește internarea împotriva voinței, dar ea nu se poate face, chiar dacă persoana în cauză își face mult rău, pentru că ea continuă să fie o persoană responsabilă de viața ei, cu drepturi și libertăți depline, care nu poate fi ajutată dacă nu vrea. Așa se întâmplă adesea în patologia legată de abuzul și dependența de substanțe (cum e alcoolul, sau diverse droguri).
Este, pe scurt, un rău necesar, în cazuri extreme, în care pur și simplu nu există altă soluție. Nu un reflex rutinier al psihiatrilor.
Iată doar o mică parte din mitologia despre mersul la psihiatru. Mai am o tolbă plină cu mitologie psihiatrică în general. Și în particular. O vom deșerta în însemnări viitoare.
Un subiect sensibil care poate fi extrapolat catre multe dimensiuni ale vietii umane. Din pacate uneori este atat de dificil pentru unii oameni sa se desprinda din credintele pe care le au si sa faca si altceva ca sa iasa din blocajul in care se afla…
In genere oamenii din jurul meu vad psihiatrul ca o autoritate naspa, persecutoare, care nu intelege nimic din sufletul omului, eticheteaza si te trateaza ca o masina. Nu e cool deloc sa mergi la psihiatru.
Si eu “ii urasc” intr-un fel, si in alt fel imi dau seama ca e o proiectie.
Oare de ce e atat de raspandita viziunea asta? Imi dau seama ca se bazeaza pe ceva real – abuzurile, stigmatizarile dar cred ca forta ei vine din alta parte.
Blu, important e pe ce se bazează convingerea ta. E un act de onestitate mintală să ne contra-verificăm părerile. Și dacă găsești argumente serioase împotriva mersului la psihiatru, atunci când chiar e nevoie, le așteptăm cu interes, să le discutăm!
Imaginea asta de baubau e poate e numai o proiectie mascand incapacitatea sau neplacerea de a vorbi cu altii despre adevaratele tale probleme. O consecinta a unei neadaptari, a unei educatii axata pe succes…
Pai..nu stiu, deocamdata nu gasesc :). Poate faptul ca sunt foarte putini competenti?
Mai e si problema medicamentelor care pot afecta creativitatea artistica de exemplu. Daca inspiratia cuiva se trage din starea depresiva/nevrotica pe care o are se cam complica lucrurile.
Dragut cum fiecare le spune pe ale lui. Nu e vorba de educatie axata pe succes ci de o rebeliune poate cam infantila.
Blu, eu sunt de părere că talentul artistic și tulburarea psihică sunt coincidențe, și nu au relații de cauzalitate. Ideea că „există nebunie în geniu și viceversa” mi se pare un mit romantic. Au existat genii imense care nu sufereau de depresie, nu se intoxicau cu substanțe, nu sufereau de tulburare de personalitate borderline, ci erau oameni echilibrați din toate punctele de vedere. J.S.Bach e exemplul care îmi e cel mai la îndemână.
Afirmația cu medicamentele și creativitatea o să o discutăm în viitorul post cu prejudecăți despre psihiatrie.
Va spune unul care a patit-o. Abuzurile din spitalele psihiatrice se intampla zilnic. Am vazut cu ochii mei. Dar putini mai pot vorbi de asta. Asa zisele antipsihotice sunt de fapt tranchilizante care ii face pe pacienti imposibil sa mai judece si sa simta ceva. Desi am stat doar o luna in spital, auziam saptamnal ca a mai murit cineva. Un mos a cazut pe scari si a dat cu capul de ciment si a murit in drum spre spital (alt spital, pentru ca asta nu e spital) si asta din cauza ca era supra sedat. Un alt tanar care venise dupa o operatie, considerat caz psihiatric, a primit tratament. I s-a facut rau si au chemat ambulanta. Psihiatra vroia sa scape de el, sa nu ii moare la ea in curte, pentru ca, zicea ea, e din famile buna. Erau cativa in pavilion care nu aveau ce cauta acolo: un mos internat cu forta de rude pentru ca vroiau sa scape cat mai ieftin de el, evident cu complicitatea psihiatrului, o fata destul de tanara, needucata, pacalitata de cumnatul ei sa se interneze pentru o pensie si binenteles careia i s-au dat medicamente cu forta. In 3 zile era deja schimbata. Un bisnitar de tigari impreuna cu nevastasa care facea bani din vanzarea tigarilor celor amarati cu bucata si stateau in rezerva pavilionului. Eticheta de bolnav psihic te va urmari toata viata. Am incercat sa iau un credit, nu mi l-au dat pentru ca am recunoscut ca am luat medicamente psi. La vizita medicala de la servici m-au intrebat de boala mea pentru ca stiau de la sefa ca am fost in spital. Am recunoscut si am primit calificativul de apt partial, desi nu facusera nicio evaluare, si renuntasem la medicamente de 6 luni si nici urma de “boala”.
Nu va lasati pacaliti cu asa zisul ajutor. Nu trateaza nimic. Te pun in stare vegetativa. E foarte convenabil pentru cei din jur.
Cautati ajutorul in alta parte. In tarile civilizate exista retele de suport: mindfreedom, hearing voices network, paranoia network.
Puteti afla mai multe despre pericolul drogurilor psihiatrice de la psihiatrul Peter Breggin. Lucruri pe care orice psihiatru le ascude sau nu le stie desi legea sanatatii mintale prevede clar ca pacientul trebuie informat.
Stiu ca nu au relatii de cauzalitate, ma refeream la situatia in care sursa de creatie e o trauma, o suferinta, pe acolo. Cred ca multi creeaza ca un fel de terapie alternativa.
N-ai intalnit niciodata?
Multe din criteriile de diagnostic psihiatric par cumva derivate din norme de convietuire sociala verificate si acceptate de-a lungul timpului de catre insasi ea – “societatea” ?
Si atunci diagnosticul psihiatric e un fel de a spune “societatii” – iata, dansul nu mai corespunde normelor voastre.
Poate chiar normele ar trebui redefinite pornind de la alte criterii?
Am citit articolele dumneavoastra; sunt clare si bine argumentate. Am insa o nelamurire cu privire la…psihiatrie, in general, ca solutie pentru probleme “psihice”.
De cand se stie, poporul roman ( sa luam un exemplu, fiindca suntem romani ) este crestin. Poporul si limba romana s-au format in crestinism. Nu am fost niciodata altceva decat crestini, ortodocsi. Iar oameni cu tulburari psihice sunt de cand e lumea. Daca este sa privim la istoria poporului roman, e sigur ca nu vremurile pe care le traim sunt cele mai grele. Dar parca erau mai optimisti romanii inainte, parca isi gaseau “echilibrul” in alta parte decat la psihiatru. O fi psihiatria vreun truc modern (modern comparand cu vechimea crestinismului )?. Mai pe scurt, de ce am merge la psihiatru si nu la preot ? De asemenea, excude psihiatria trairea unei vieti crestine? (dat fiind ca psihiatria si confesiunea ofera solutii de “tratament” total opuse).
As aprecia daca mi-ati scrie parerea dumneavoastra despre legatura religie-psihiatrie. Romanii sunt un popor crestin ( cata credinta mai au numai Dumnezeu stie). Eu insa una stiu : ca Hristos este doctorul sufletelor si al trupurilor noastre. Multumesc.
Adriana, nu supraestimați nițel psihiatria? 🙂 Cum ar putea ea să excludă trăirea și practica religioasă, indiferent de ce tip? Psihiatria nu a avut niciodată pretenția asta, și nu văd cum ar putea să o aibă, nici măcar ipotetic. Psihiatrii nu sunt „doctorii sufletelor” cum poate se laudă unii, ci sunt doctorii bolilor minții. Nu te duci la psihiatru ca să te ierte de păcate, nici pentru o critică morală a vieții tale.
Eu nu văd o opoziție între psihiatrie și confesiune, sincer. Da, consider că sunt situații pentru rezolvarea cărora trebuie să te duci la medic: de exemplu, dacă ai o apendicită, nu biserica e locul în care cauți mai întâi ajutor, nu? 🙂 Asta nu înseamnă să nu te duci ȘI la biserică, sau la geamie, sau oriunde îți găsești alinarea spirituală.
Există un teren gri, al nevrozelor, în care, teoretic, psihiatrul și preotul ar putea să „concureze” (deși nu văd de ce ar face-o, neapărat). Sunt studii care arată că practica religioasă te protejează de nevroze, și dacă alegi să te duci la preot și nu la psihiatru, cine sunt eu să te sfătuiesc să n-o faci? Dincolo de terenul ăsta gri, există mari tulburări psihice, unde e nevoie să mergi la psihiatru, așa cum pentru apendicită te duci la chirurg. Și, din fericire, preoții români, în marea lor majoritate, îi îndrumă pe oameni către psihiatru atunci când e nevoie, în mod evident, de el.
Psihiatria e legata de medicina din motive istorice. Dar nu e medicina. Functioneaza dupa alte legi. Nimeni nu te obliga sa faci un transplant de inima chiar daca prin asta de fapt te sinucizi. Dar daca incerci sa te sinucizi, cu siguranta esti internat cu forta la psihiatrie. Mereu se face comparatia asta: trebuie sa iei medicamente toata viata precum iau diabetici insulina toata viata. E total diferit. Daca poti face transplant de un organ intern, nu acelasi lucru e valabil cu creierul. Daca acesta ar fi posibil, ar duce inevitabil la moartea pacientului. Nu avem un creier, noi suntem creierul.
Problema e ca in cazul bolilor organice falsul diagnostic e in 40 la suta din cazuri. Oare de ce nu e acelasi lucru si in psihiatrie unde nu exista nicio proba? Cel mai rau e ca niciodata nu vei scapa. Ti se schimba doar diagnosticul dar niciodata la diagnosticcul de “normal”. ex-pacientii de pe mindfreedom au primit multe diagnosticuri, se poate citi istoria fiecaruia pe http://www.mindfreedom.org. Iata un exemplu aici:
http://healthland.time.com/2013/05/17/viewpoint-my-case-shows-whats-right-and-wrong-with-psychiatric-diagnoses/
Uite, daca vrei timp sa citesti povestioara asta sa-mi spui ce crezi. La ceva de genul asta ma refeream..Nu stiu daca e reala si mi-ar folosi parerea cuiva cu experienta, sa-mi spuna daca a intalnit ceva de genu.
Recently I read a long letter from a psychiatrist detailing his treatment of a very depressed artist, a woman whose chronic misery influenced her photography. She was very successful in her work, which showed a genius for capturing in pictures excruciating moments of human tragedy. The doctor told her she should try antidepressant medication, because, as he put it, “Depression is a disease that is treatable, and it makes no sense to suffer unnecessarily.” She was worried though that taking pills would somehow affect her art. The psychiatrist reassured her that she would have even more energy to bring to her photography and that there was no danger at all. So she agreed and embarked upon a course of medication to relieve her very gloomy moods. After a period of weeks, the intensity of the depression from which she suffered did indeed begin to recede. But she also noticed that she had lost interest in photographing tragedy, and that she wanted to take pictures of people in joyful scenes instead. A problem arose because the new photographs were technically of the highest quality, but no one cared about viewing or purchasing images of happiness. So her career as an artist fell apart. The patient became very upset, thinking that the medication had indeed destroyed the basis for her art. So she stopped the medication, and, after a period, her misery rolled in once again. Now she was able to resume her career as a photographer of tragedy, but she also had again begun to suffer quite severely. Finally, after many back and forth moments, she resumed the antidepressant medications, accepting the fact that her passion for her art was changing irrevocably. The psychiatrist, in his letter, raised the question as to whether this treatment should be called a success. The patient’s pain had lessened, but her career as a photographer of the dark moments of human existence had been brought to an end. Suffering was substantially relieved, but at the expense of a very creative artist’s lifework. The doctor did not say what his patient had done as an alternative, but I think she found some other way of supporting herself, and frowned less.
vrei/ai timp. nu ma hotaram 🙂
Nu stiu la ce articol sa pun intrebarea asta asa ca revin aici.
Ce parere ai despre Szasz si abordarea lui?
Bonjour. J’ai regardé un peu votre page et j’ai vu que vous étiez francophone, comme moi, et puisque je suis plus à l’aise en français qu’en roumain, j’ai décidé de
vous écrire en français cette fois. J’espère que cela ne vous dérange pas trop.
Oui, apparemment la psychiatrie ne devrait pas exclure une vie religieuse. Ni l’inverse. Car les deux désirent le bien-être, la guérison du patient.
Mais quand je parle de méthodes d’y parvenir, je pense au repentir tout d’abord. Pour le chrétien le repentir est un processus de négation de ses propres actes et pensées, c’est se renier soi-même en quelque sorte. Le psychothérapeute ou le psychiatre, tout au contraire, cherchent à amener le patient à donner un sens à ses actes, à les accepter, les assumer. ( Ici c’est vrai, je mène la discussion ayant très peu de connaissances des procédés que vous utilisez ).
Aussi, le chrétien met sa confiance en Christ Sauveur et pas en ses propres forces ou en autres, tandis que le psychiatre cherche à redonner confiance en soi-même au patient.
Il y a aussi la question de la volonté. On nous dit, en bon chrétien, de ne pas obéir à notre propre volonté, mais d’agir selon la volonté de Dieu. Or j’ai déjà lu dans un livre écrit par un psychothérapeute que le premier conseil qu’il donnait à ses patients était de ne rien faire de ce qu’ils ne voulaient pas.
Il reste, enfin, un aspect essentiel qui fait la différence entre psychiatrie et christianisme. Je ne pense pas que le psychiatre puisse vous dire « vivez pour ceci ou vivez pour cela ». Il peut tout au plus vous encourager à retrouver vous-même le sens que vous donniez à la vie et que vous avez momentanément perdu….En tant que chrétien, en revanche, on nous le dit clairement : nous vivons pour le Christ ressuscité.
Il y a sans doute d’autres aspects à être discutés, mais comme je ne suis ni théologien ni psychiatre, je risque de faire des erreurs, surtout du point de vue de la psychiatrie.
En tant que spécialiste, vous voyez surement mieux que moi ce que les gens ont derrière la tête ( y inclus moi-même ) mais je tiens à vous assurer que la raison pour laquelle j’ai lu votre article et vous ai ensuite écrit (je vous ai trouvé sur Hotnews où je lis d’habitude des nouvelles de Roumanie) c’est que je constate un affublement de psychologues et de psychiatres en Roumanie, d’un coté, et une perversion de l’orthodoxie ( mêlée à la sorcellerie, aux superstitions de tout genre ) de l’autre coté. Cela m’indigne beaucoup (vous comprenez bien entendu que je suis aussi dépitée de mes propres faiblesses, de la faiblesse de ma propre foi chrétienne).
Vous vous souvenez sans doute de : « De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris si pentru noi / Bucurosi le-om duce toate, de e pace de-i razboi » Qu’est-ce que Eminescu voulait dire par « bucurosi » sinon confiants ? Je ne vois ici rien d’autre que l’expression de la foi chrétienne du peuple roumain. C’est l’attitude de l’homme qui comprend que cette vie ne compte pas vraiment, qu’elle ne nous a pas été donnée afin que nous atteignions le bonheur absolu ou je ne sais pas quelle autre chimère (sans quoi on aurait raison de déprimer) mais qu’elle est passage vers une autre vie en laquelle nous croyons avec force. C’était l’attitude d’un peuple qui recevait « aequa anima » les tournures de l’histoire. Mais c’est vrai que cela se passait il y a pas mal de temps et que, depuis, les Roumains ont inventé le « moftul romanesc » et je pense qu’ils n’en sont pas encore guéris.
Je ne désire pas que ce texte soit en opposition avec votre spécialité et d’autant moins avec vous personnellement. Je suis parfaitement d’accord qu’il faut voir le docteur en cas d’appendicite ( je le ferais sans hésiter) et que la psychiatrie est aussi une branche tout aussi nécessaire. Mais je suis de plus en plus convaincue que la médecine, en général, devrait limiter en quelque sorte sa pratique (surtout en ce qui concerne la prescription d’ordonnances) aux cas urgents, pour sauver des vies. Bien entendu, les cas varient, je ne puis généraliser, mais l’accent devrait tomber, je crois, sur des conseils de mieux vivre (de retrouver ou s’inventer un art de vivre à la française ou à la roumaine, peu importe).
C’est d’ailleurs ce que vous faites, admirablement, et je vous en félicite. Je suis heureuse de retrouver vos articles et je vous prie de continuer à écrire, surtout que vous en avez l’aisance (vous avez la plume facile, pour ainsi dire).
Je viens de constater une faute de lexique dans mon texte. Lisez “foisonnement” à la place de “affublement”, s’il vous plaît.
J’attends les corrigés de contenu….
De acord cu ce spuneti dvs, mersul la psihiatru este ok. Dar daca raul pe care ti-l faci singur vine de la ganduri, cum pot niste pastile sa schimbe acest lucru? ca imi vine greu sa cred ca “gandesc” ele pentru tine. Si plus ca..bun..presupunand iei pastile, iti revii. Cand insa teama ta cea mai mare se va indeplini, atunci nu te vei refugia iarasi in ele ? Doar intreb, nu sunt genul “gica-contra”.
Nu exista boli psihice!