Vasile Staroste era elev al bătrânului liceu de lângă parcul Breslea. Aurelian Brebu era colegul lui de bancă și cel mai bun prieten, așa cum sunt prietenii la vârsta liceului, adică mai curând aliați precum cățeii într-o haită, decât amici adevărați.

Radu Ghimpe era colegul lor. Radu era ceva mai bogat. Și în plus era foarte răcit, suficient cât să justifice absența, săptămâna aia. Vasile și Aurelian se hotărâră să-i facă o vizită de curtoazie, să-i ducă lecțiile care se făcuseră în ziua aia la școală. (Erau prin clasa a X-a.)

Liceul nu era o plăcere pe atunci. Nu știu dacă azi o fi. Totul era o chestiune de stabilire a ierharhiei în grupul social. Puteai să fii alfa (foarte greu, ăsta era unul singur), beta, omega sau exclus. În plus, era o lume destul de violentă, era vremea când, dacă ziceai un cuvânt mai deplasat cuiva, te trezeai că gașca lui de cartier te aștepta la poartă, la sfârșitul orelor. De fapt, liceul era continuarea firească a gimnaziului: rolul lui nu era unul neapărat informativ, ci de exercițiu de integrare în societate. Te integra de nu te vedeai, că voiai sau nu. Și voiai, n-aveai cum să nu voiești. Ce altceva să îți dorești cu mai multă ardoare, la 16 ani, decât să fii integrat în grupul tău? E natural.

În fine, Vasile și Aurelian, pe lângă omenia de a ajuta un coleg bolnav, aveau și niște motive ascunse. Radu avea două obiecte foarte frumoase: o combină muzicală cu cd-uri (foare puțină lumea avea), unde puteai să asculți Nirvana ca lumea, nu cu fâșâiturile de pe casetele contrafăcute. Și avea și o consolă de jocuri video.

Radu stătea undeva în inima labirintului de străduțe din spatele liceului. Și aici a fost marea problemă. Pe atunci nu existau smartphoane cu GPS, iar străduțele, încă locuite, aveau prostul obicei să facă unghiuri ciudate, ba poate chiar să-și schimbe direcția generală. (Într-o zi, strada Al Donici privea spre sud, în alta spre est, etc.) Iar Vasile și Aurelian mai fuseseră doar o singură dată în vizită la Radu. Dar sufereau, pesemne, de aroganța adolescenței, așa că s-au avântat în capcană fără să se gândească de două ori.

Și au mers ei ce-au mers, au mers tare mult. Străduțele erau înguste, era toamnă târzie, mirosea a fum de sobă. Au spus tot felul de povești. Și bineînțeles că s-au rătăcit, și nu se știe dacă au mai ajuns acasă la Radu. De atunci nimeni nu i-a mai văzut, niciodată. Cartierul a fost demolat 10 ani mai târziu, acum sunt acolo blocuri de sticlă cu Shop și Go la parter. Liceul încă există, dar tinerii nu mai vin pe jos, ci sunt transportați, de la mari distanțe, în mașini late.

Suspectez că există un moment precis în care ne lepădăm pielea și devenim altcineva, oameni mai mari, nu neapărat mai buni. Și în lumea noastră domestică și fără rituri de trecere, momentul ăsta e mereu ascuns și secret. După ce tot îl cauți și nu îl găsești, poți la fel de bine să alegi unul din grămadă. Merită, măcar ca să îți iei un rămas bun întârziat. Și să-ți imaginezi că ești tot acolo, umblând aiurea pe străduțele cu unghiuri variabile, neschimbat, în așteptare.