În medicina „clasică”, doctorul este o figură superioară. Uneori, paternă, binevoitoare, alteori cu trăsături de demiurg, sau aurită de mantia nobilă a științei, dar mereu plasată deasupra bolnavului. Tot în medicina clasică, medicul era învățat de la bun început să nu se implice emoțional în suferința bolnavului. Din primul an de facultate, studentul la medicină e pus în prezența unui cadavru, pe care trebuie să-l studieze în detalii ce umplu tratate groase. Acest lucru nu are doar rolul de a învăța anatomia, ci și unul inițiatic, de ritual al trecerii: așa cum studiezi un cadavru fără să fii impresionat de autoritatea morții, la fel, mai târziu, vei îngrijii un bolnav fără să îți pese de suferința lui. Unul dintre părinții medicinei moderne, William Osler, într-un eseu numit „Aequanimitas” profesa o distanțare egală față de pacient. El spunea că cel mai important lucru la un medic este să-și păstreze calmul. Altfel, e pierdut. Și că nu poți să-ți păstrezi calmul dacă te implici tu însuți în suferința pacientului, dacă îți pasă. Pare ciudat, dar decenii întregi teoria lui Osler a fost cardinală în prototipul imaginii medicului.
Cei ce se ocupă de psihologia medicală vorbeau despre o „regresie” a pacientului, adică: un om, atunci când e bolnav, e ca un copil, se comportă ca unul, iar doctorul trebuie să profite de lucrul ăsta pentru a-l îngriji mai bine.
Însă, în ultimele două decenii, a devenit din ce în ce mai limpede că în acest model medical erau niște erori fundamentale. O serie întreagă de studii a arătat că pacienții sunt mai mulțumiți de un medic care arată că e interesat și de viața lor personală, și de felul în care suferința le-o afectează. De un medic care arată vizibil că îi pasă. Reciproc, rezultatele terapeutice sunt mai bune atunci când pacientul își asumă și el responsabilitatea propriei situații, și participă activ la fiecare decizie medicală. Până recent, în relația medic – pacient era folosit termenul „complianță”, care se refera la măsura în care un pacient e cuminte și urmează tratamentele. „Complianță” este un cuvânt sinonim cu „supunere”. Un termen mult mai bun, și care tinde să îl înlocuiască pe primul în publicații, e „aderență la tratament”, pentru că el nu mai implică inegalitatea de poziții.
Inegalitate care însă este încă prezentă peste tot. În spitalele publice, cu o organizare ce aduce aminte de feudalism, pacienții sunt adesea în poziția iobagilor. Alteori e mai discretă: halatul medical insipră mai curând autoritate decât speranță și compasiune. În cabinete, scaunul medicului e adesea unul din acelea rotative, cu mai multe grade de libertate decât scaunul simplu, fix, al pacientului. Simbolurile puterii sunt încă la vedere.
Însă ele sunt anacronisme. Relația noastră, a medicilor, cu dumneavoastră, pacienții, trebuie să fie una de egalitate. Nu simetrică, ci, dacă vreți, „democratică”. Civilizată. Asta înseamnă că dumneavoastră aveți dreptul să vă aștepțați, din partea noastră, la tot respectul și politețea datorată oricărei ființe umane. Aveți dreptul să fiți informați mereu cu privire la propria sănătate, să vi se ceară acordul și să fiți sfătuiți în privința fiecărei manevre medicale, să simțiți încurajare și compasiune, și nu intimidare și răceală, atunci când mergeți la medic.
Și înseamnă, desigur, și că viața dumneavoastră vă aparține în exclusivitate. Că nu sunteți copii aflați sub tutelă, ci adulți responsabili. Că, odată ce primiți toate informațiile pe care putem să vi le dăm, inclusiv despre soluțiile pe care putem să le oferim, hotărârile le luați dumneavoastră. Medicul, în cazul ideal, e un bun profesionist, nu un părinte, nici un zeu, nici o mașină indiferentă. Și, în secret, medicii sunt oameni, care, în spatele infailibiltății lor arhetipale, sunt și ei impresionabili, intimidabili, au griji și temeri, și chiar scăpări, nu profesionale, că ar fi grav, ci temperamentale.
Chiar și Osler, în eseul său, zice așa: „De aici nevoia unei răbdări infinite și a unei carități mereu binevoitoare față de acești semeni ai noștri [pacienții, n.n.]. Oare nu sunt și ei nevoiți să dea dovadă de ele, față de noi?” (William Osler, Aequanimitas, 1889)
Sunt intru totul de acord…eu asa am inceput medicina, gandindu-ma mereu, la care e starea de fapt?, pt ca asa mi se promovase si mie ideea unui medic-zeu…insa imi spuneam tot timpul, ca medicul e si el om, de ce trebuie tratat ca un zeu??!!!….
tratamentele au mult mai mult efect daca sunt explicate pacientului ca unui egal…
Si practicand ma loveam mereu de tiparul invechit, incat aveam impresia uneori ca eu gandeam/simteam aiurea…. Asa ca scrierea ta e tare reconfortanta pt mine!! Felicitari!!
Irina, pe mine ma reconforteaza cuvintele tale frumoase. Sper sa simtim cat mai multi aiurea! 🙂
Articolul tau imi aminteste de o poveste usor amuzanta de acum vreo doi ani cand a trebuit sa ma duc la un medic internist. Amandoi barbati in toata firea. Bun, ma consulta f amanuntit (suspect de hepatita + altele) dupa care il aud folosind o multime de diminutive in timp ce vorbea cu mine si imi explica ce ar putea fi. Ma uitam si nu intelegeam, parca era din cu totul alt film! :))
Acum am priceput.
Felicitari pt articol! E ceva sa scrii un articol din asta in medicina din Romania.
Da, e clar, il stii pe Emilian Mihailov. Daca nu, ar trebui sa se intample, cat mai curand. Aceleasi subiecte, aceleasi idei.
Cat despre articol… inteleg ca nu-ti place House? 😀
Vreau sa va confirm ca noi, pacientii, avem aceasta asteptare de la medici, sa fie prieteni cu noi, sa ne asculte, sa se implice in povestea noastra. Am intalnit aceasta atitudine la doi medici tineri de la Medlife (dr. Gabriel Mitroi si dr. Gabriel Matei), dar nu numai la medici ci si la asistente si infirmiere. Am fost atat de impresionata incat am plans in spital, in LMH. A fost prima data cand am putut sa ma simt om, om bolnav. Nu pot sa va privesc ca pe “egalii” mei, fiindca stiu cata munca, consum nervos, stres este in aceasta facultate si in aceasta profesie. Mi se pare ceva foarte greu, o mare responsabilitate, cred ca e nevoie de talent si daruire, cred ca nu oricine poate fi medic. Va admir, va stimez, va multumesc ca existati si ne faceti viata mai usoara ! Imi pare rau ca traiti inconjurati de suferinta atator oameni si sper ca in “timpul liber” sa va relaxati si sa uitati de serviciu, de durerile si vaietele noastre. Felicitari pentru blog, e o metoda foarte buna de petrecere a timpului liber si raman un cititor constant al Dvs.
Sarbatori fericite, cu impliniri si sanatate !
O, doctore, ce cutie a Pandorei ai deschis aici!
Egalitatea dintre medic si pacient? Atentie Si aici se intampla ce s-a intamplat cu egalitatea dintre sexe si familia moderna.
Sunt atat de multe de spus si in privinta aderentei, si a responsabilitatii, si a eficientei actului medical in conditiile romanesti, incat am renuntat la lungul comentariu pe care il scrisesem initial.
Am o singura curiozitate. In Romania exista foarte multi pacienti care pleaca de la spital cu cazul nerezolvat, dar cu o trimitere la psihiatru. Asta fac specialistii romani. Consulta, fac investigatiile specialitatii lor, poate te mai trimit la unul sau doi colegi de alta specialitate, si, daca nu gasesc rezolvarea, conchid ca ar trebui sa mergi si la psihiatru. Ce face psihiatrul cu un pacient in suferinta fizica evidenta, pe care colegii l-au trimis acolo din comoditate sau prostie si categoric din iresponsabilitate. Pentru ca au mai adaugat suferintei si frustrarea pe care o simte orice om cand i se sugereaza ca e nebun. Nu protesta, asta e perceptia tuturor pacientilor: “Nu-mi ajunge ca nu mi-a rezolvat suferinta. Ma mai face si nebun!!”
“Suferinta fizica evidenta” are, in majoritatea cazurilor, cauze legate de stres. 80% dintre durerile de cap nu au o cauza organica. La fel, 60% dintre ameteli. Un studiu intr-o clinica germana de medicina interna a aratat ca pentru oricare dintre cele mai frecvente 10 simptome fizice (durere de cap, ameteala, greata, febra ….) se gasesc cauze organice in mai putin de 50% dintre cazuri.
In aceste conditii, de ce ar fi “iresponsabila” o trimitere la psihiatru?
A, sa mai stabilim un lucru: psihiatrul nu este “doctorul de nebuni”, sau “doctorul bolilor inchipuite”(peste trei sferturi din activitatea sa este legata de tulburari depresive, anxioase sau legate de stres)
Iulia, am incercat sa raspund la intrebarea ta in postul despre anxietate.
In rest, nu protestez, dar “perceptia pacientilor”, cum ii spui tu, e doar inca o prejudecata. Nu vad de ce sa o acceptam asa cum e, in loc sa o combatem.
Da, am citit. Fiind acesta un site pentru pacienti, nu pentru medici, nu pot raspunde. Dar cred cu putere ca este un lucru care merita discutat cu seriozitate si argumente intre profesionisti. Oricum,apreciez aducerea in discutie a unei perspective ceva mai moderne asupra comunicarii cu pacientul si a necesitatii “aderentei”. Cei mai multi medici romani sunt inca la complianta…
Iar “perceptia” nu cred ca e prejudecata pacientului. Mai mult a medicului. Depinde foarte mult de cum s-a facut trimiterea. Citirea gandurilor ca si decodarea limbajului nonverbal au loc de ambele parti.
A fost vreo problema cu replica mea pentru Iulia?
Niciun fel de problemă, din partea mea. Se pare însă că site-ul are niște probleme, în mod normal comentariile ar fi trebuit să intre direct, însă au fost reținute în moderare, automat. Cer scuze.