Despre tulburările psihice legate de sarcină și naștere, majoritatea psihiatrilor vă vor spune cât de importante sunt cauzele biologice, neuro-endocrine. Și, dintr-un punct de vedere strict medical, au dreptate. Mai multe despre acești factori am scris într-o însemnare precedentă.
Însă în experiența mea din ultimii ani cu tulburările din jurul nașterii, ca medic de policlinică și nu numai, am descoperit ceva ce de altfel era de domeniul cunoașterii generale, chiar dacă nu ajunge niciodată pe prima pagină. În România, femeile care vor să aibă copii sunt supuse unei presiuni negative, tenace, la limita persecuției, din partea societății. Când spun societate, mă refer mai ales la mediul profesional. Nu contează că suntem în Europa secolului XXI și că există o legislație care protejează mama și copilul. Precaritatea acestei legi e dovedită de ușurința cu care pare să fie ocolită.
Nu voi scrie despre cazuri extreme și flagrante de încălcare a unor drepturi elementare. Nu sunt reporter, iar secretul profesional mă împiedică să dau exemple concrete. Ci despre o atitudine generalizată ce pare să aibă ca țintă femeile obișnuite care lucrează, din toate straturile clasei mijlocii. Ceea ce nu e mai puțin șocant: orice femeie normală într-un mediu profesional obișnuit, nu contează domeniul, se poate aștepta să fie descurajată, mai mult sau mai puțin discret, să își dorească copii, iar dacă totuși va rămâne însărcinată, intrând într-o perioadă de maximă vulnerabilitate a vieții ei, se poate aștepta să trăiască cu anxietatea concedierii sau a degradării din poziția socială și profesională de dinainte de naștere. Pierderea locului de muncă este o criză majoră existențială, n-aș ști de unde să încep să citez studiile care au corelat un asemenea eveniment cu episoade depresive majore, cu diverse patologii psihice “de adaptare” și cu incidența suicidului. Nesiguranța anticipării a unui astfel de eveniment, indiferent dacă el va avea sau nu loc până la urmă, este sortimentul cel mai grav de anxietate. Nicicând nu ne temem mai mult, și nicicând teama nu generează mai multă suferință, decât atunci când deasupra stă o sabie a lui Damocles. Nu e deloc nevoie să ai un dezechilibru hormonal ca o astfel de trăire să te scoată de pe linia de plutire.
Se poate argumenta că, din poziția de medic, sunt supus unei erori de selecție: văd doar cazurile rele. Într-adevăr, nu am date științifice care să susțină senzația mea că agresiunea suportată de mame este un fenomen general, populațional. Am văzut însă deja suficient de multe cazuri cu povești trist de asemănătoare ca să mă simt obligat să trag un semnal de alarmă, dacă tot am ocazia să o fac în această tribună. Dacă nu există studii și investigații, atunci ele trebuie neapărat făcute. E nevoie de lumină asupra lucrurilor, pentru că acum e doar penumbră. Puține sunt mamele care, atunci când slujba lor și bunăstarea familială atârnă în balanță, sunt dispuse să reacționeze la agresiune. Ele sunt adevărate ostatice, și lumea lor, care e lumea noastră, e sub asediu. Sigur, chiar și sub asediu, ne adaptăm și supraviețuim în ascuns și umil, o veche specialitate românească, și lucrurile merg înainte neschimbate.
Ca medic, nu vreau să mă interesez de motivele economice ale acestei situații. Nicio strategie financiară nu poate justifica cele descrise mai sus. Economic, presupun că s-ar putea calcula povara pe care problemele de sănătate psihică o lasă pe umerii tuturor, și cum utilizarea oamenilor ca pe niște consumabile nu poate fi profitabilă pe termen lung. S-ar putea argumenta solid că o femeie cu familie este mai motivată să muncească pe viitor și este o persoană mai de încredere pentru orice angajator. Dar nu e locul meu să mă ocup de asemenea calcule: sunt dator doar să atrag atenția asupra faptului.
Personal, sunt mai curând interesat de mecanismele erodării solidarității și omeniei în lumea noastră, și chiar a bunului simț, care face ca ostilitatea pragmatică la adresa viitoarelor sau proaspetelor mame să fie norma, banalul cotidian. Ce fel de societate e cea din care facem parte și la care contribuim? Unde greșim, unde eșuăm, fiecare dintre noi? Cât de limitate ne sunt orizonturile dacă refuzăm să ne protejăm viitorul, adaptându-ne la un prezent autodistructiv? Dacă altruismul, generozitatea și simțul civic au dat înapoi în fața individualismului și narcisismului ca fenomen social, unde tragem o linie? Până la urmă, să protejezi mama și copilul nu ține de altruism și generozitate, ci de instinct de supraviețuire.
am trecut si eu printr-o concediere la doi ani de la nasterea copilului. am trait sentimentul de vina, cu toate ca eu nu aveam vreo vina. m-am simtit foarte prost fata de familie ca si cum trebuia sa ma justific cumva. le-am intentat proces pentru a ma “razbuna” intr-un fel, dar la un an de la concediere, presiunea resimtita atunci, stresul de a-mi gasi o alta slujba – am obtinut alta slujba pentru care am invatat foarte mult – am reusit sa reintru in invatamant de unde plecasem la firma care m-a dat afara – greutatea de a-mi creste copilul mai mult singura, caci sotul e angajat tot la o firma “plantatie de negri” – m-a dus la atacuri de panica si depresii.
Cat adevar!! Am trait pe pielea mea “vina” de a ramane insarcinata, resimtita evident si culmea!(banuiesti de ce) la locul de munca… Am depasit momentul cu ajutorul familiei, insa a fost oribil.. Acest fenomen apare mai ales (am observat eu) la si intre persoane instruite si inca nu am gasit raspunsul la intrebarea de ce oare?? de unde atata egoism??
O buna parte din presiunea la adresa individului (a individelor in special) poate fi explicata nu numai cultural, ci si din punct de vedere sistemic. Daca instituțiile nu pot funcționa pe cont propriu, pe baza procedurala, cu o infrastructura solida… “Greul” pica pe umerii indivizilor ca persoane… Sistemul e in pericol de colaps fără anumiti indivizi… Asta rezulta in agresivitate la adresa indivizilor când sunt pe cale de a “părăsi” instituția, chiar si temporar (pentru un concediu de maternitate)… Egoismul e si el o consecință a sistemului incapabil… Complicitatea celorlalti (in special a celor care nu sunt nici femei, dar in special nu mame…) vine sa accentueze presiunile… Păcat… Ceea ce pierdem este nu numai simtul de solidaritate socială si responsabilitate pentru generatia de mâine, cat bucuria si minunea unica pe care maternitatea ar putea-o aduce…
Ce inseamna persoane instruite? O facultate, pozitia sociala? In Romania este irelevanta o astfel de incadrare a unui individ.
Raspunsul este simplu: societatea romaneasca este primitiva. Realitatea aceasta poate sa supere, sa starneasca emotii: nu inseamna ca nu este adevarat.
Primitivismul acesta are 3 surse: lipsa de educatie -reala, nu “Spiru Haret”, lipsa de disciplina si lipsa de respect. Prima creaza o miopie intelectuala in care viitorul, perspectiva nu supravietuieste dincolo de iesirea din “pestera”, prezentul si interesul imediata devin singurele aspecte care dicteaza. Din aceasta izvoraste a doua lipsa, a disciplinei (definita de a actiona spre realizarea a ceea ce iti doresti CEL MAI MULT in detrimentul a ceea ce vrei ACUM); lipsa de viziune suprapune Mult cu Acum. Presiunea prezentului ca unica dimensiune temporala perceptibila societatii primitive anuleaza al treilea aspect, respectul.
Oamenii nu ar trebui sa tinda spre o viata perfecta, ci spre una fericita – tine de adaptarea la cdt date. Ca viitori parinti traind intr-o astfel de societate, tensiunea izvorata din diferenta intre realitate si ceea ce ti-ai dori sa se intample determina depresia/anxietatea in absenta mecanismelor de adaptare. Iar lipsa de suport/respect si educatie duce la absenta acestor mecanisme, inchizand cercul vicios.
Ceea ce descrieti toti aici este doar un simptom al unei boli sociale care nu poate fi rezolvat individual fara a trata intregul organism bolnav, societatea.
invata cineva pe viitoarele sau actualele mamici sa isi creasca si educe copiii ???un manual de folosire, manipulare, integrare…bla bla pentru cresterea copiilor?
sunt curioasa cate cultiva in copilul lor empatia, iubirea neconditionata, onestitate si sinceritate…toate se intorc intr-un fel sau altul
Nici daca afirmi ca nu iti doresti copii nu o duci foarte bine si esti catalogat imediat. Nu traim intr-o societate care sa inteleaga ce inseamna alegerile personale. Oricum ai da-o, in final nu e bine.
pe mine la toate interviurile ma intreaba daca sunt casatorita si daca am copii :))
dovada ca de 5 luni de zile sunt tot fara loc de munca, fara sperante si fara directie…
doar interviuri de rahat si HR iste cu intrebari de genul “unde va vedeti peste 5 ani?” in conditiile in care in romania nu mai stim cum sa o “scoatem” decent de la o luna la alta.
Da, intr-adevar, mai ales in mediile corporatiste si intre persoanele intruite apar astfel de cazuri. Eu zci ca din invidie, de obicei.
Parerea mea sincer este ca, in ziua de azi in societatea capitalist-primitiva din Romania, pt a fi siguri ca si clasa de mijloc, educata, cultivata & instruita se mai inmulteste si incearca sa nu se lase coplesita de alte etnii conlocuitoare care tind sa faca legea peste tot, este ca femeia sa stea acasa, la modul ideal vorbind, sotul sa castige suficient cat sa-si poata intretine familia. La modul ideal vorbind.
Pt ca si daca reusesti sa gasesti un loc de munca (nou, full time, in corporatie, asta pt ca sunt fff putine mame care sunt reprimite dupa concediul de maternitate la vechiul job) stresul si discriminarile nu vor inceta, tocmai pt a te determina sa renunti singura la un moment dat si pt a aduce in locul tau studenti/ absolventi fara experienta si pe salarii foarte mici, sau dupa caz, pt a aduce femei/ barbati carieristi care stau la birou pana la ora 9-10 seara. La dracu cu echilibrul work-life-balance ! :))
Trista situatie…. sper sa nu disparem ca natie in stilul acesta, destui sunt parintii plecati la munca in strainatati si care isi lasa, de nevoie, copiii in grija rudelor. Mi-e si frica sa ma gandesc ce fe de generatii vom avea peste 30 de ani…..
Intre timp, aflu din surse de incredere ca puteti sa va adresati Comisiei de Expertiza a capacatitatii muncii din teritoriu, si sa solicitati sa fiti evaluat. Daca sunteti gasit apt de munca, angajatorul nu va poate refuza invocand un diagnostic sau o boala. Asta daca nu cumva ati facut deja acest pas.
e bine spus si sintetic si toate observatiile acestea merita niste studii – anxietatea gravidelor /lehuzelor legata de pierderea locului de munca ..- asta e ceea ce mi-a venit in gand medic fiind. despre cum a rezonat in sufletul meu, mama inca in concediu, inutil sa mai spun…