Mica știre a zilei de ieri este că „o manea” a lui Carmen Șerban are un videoclip filmat în biblioteca facultății de medicină din București. Marile știri sunt altele mult mai nasoale, dar cred că merită să ne aplecăm nițeluș și asupra ăsteia. Și nu doar pentru că a explodat cu mare fâs pe facebook, stârnind vechea dezbatere ciudată pro/contra-manele. Am avut flash-backuri de acum douăzeci de ani, când manelele erau main-stream și Marius Tucă făcea talk-show cu invitați Pruteanu și Adrian Copilul-Minune.

Iată-l, în toată splendoarea lui autotunată:

Chestia de mai sus a generat ditamai revolta. Mulți studenți la medicină, mulți medici foarte supărați pe treaba asta. Argumentul principal e că asocierea UMF cu manelele e o josnicie, ceva ce afectează prestigiul înaltei caste a medicilor. Am văzut și eu videoclipul, nu mi s-a părut nimic în mod special josnic la el, un cântecel de dragoste pentru mase, cum ies pe bandă rulantă zi de zi. Se vede la final conturul unor fese, dar, în perspectivă, practic fiecare videoclip pe care îl încasăm de la televizoarele atârnate pe holurile tuturor instituțiilor din toată țara care își permit televizoare (inclusiv unele spitale de stat din Capitală) include o imagerie foarte senzuală, într-atât încât ea a devenit norma și nu mai șochează pe nimeni. De altfel, nu cred că fundul respectiv a revoltat oamenii, ci conceptul în sine de „manea”.  

Doar că mie nici nu mi s-a părut manea, melodia aia. E complet lipsită de originalitate, atât de simplă că e accesibilă și celei mai deficitare minți, un kitsch banal, de un prost-gust care nu șochează prin nimic. Exact ca toată muzica pop românească contemporană. Măcar de ar fi fost ceva revulsiv în ea, un vers cu dușmanii și dolarii, ceva specific mesajului social bazal, voit obscen și trangresiv din muzica asociată cu straturile de jos ale societății. Măcar de, muzicalmente, ar fi conținut un interval de secundă mărită, vreo ornamentică exagerată și leșinătoare, vreun ritm de Orient Mijlociu, un maqsuum, ceva, ca să merite eticheta de manea. Din contră, are chiar o secvenţă de jazz la saxofon!

Nu că cei care detestă manelele ar avea ceva contra ritmurilor oriental. De obicei, realitatea e mai tristă și mai prozaică: maneaua e asociată cu etnia romă, și etnia romă e asociată cu tot ce e mai rău pe lume, țapul ispășitor pentru toate păcatele noastre, cu ușurimea superficială a oricărei forme de discriminare. Sigur, suntem toți oameni foarte civilizați și nu suntem deloc rasiști. Numai că suntem, și nici nu ne dăm seama.

Acum câțiva ani, am fost la un concert al formației americane Gogol Bordello. Știu, de obicei ascult doar Bach și Mahler, ce căutam eu la ăia? Căutam, că au o muzică foarte energică și catarctică, și sunt simpatici. Solistul pretinde că are rădăcini rome, cântă mult despre ce crede el că înseamnă să fii țigan și chiar poartă niște mustăți de mare staroste de tabor. La concert, sala plină ochi de simpatizanți. În așteptarea protagoniștilor, organizatorii ne-au pus în difuzoare o…manea. Una aleasă chiar de trupă. Era aia cu „Made in Romania” cântată de unul, Ionuț Cercel, pe atunci copil, și care chiar avea un mesaj uman și anti-discriminare, totul pe un ton haios. Ei bine, sala, venită să vadă pe țiganii de la Gogol Bordello, a huiduit. Tare și reflex. Membrii trupei nu au înțeles nimic din întâmplare. Au crezut că era ceva insultător în textul melodiei și au dat vina pe cei care le-au arătat-o.

Și în general, e aproape imposibil de explicat unor „străini” ce avem noi contra manelelor. Chiar și acum, când Uniunea Europeană s-a confruntat cu valul de infracționalitate de origine românească (“nu, nu, nu românească”, ăia sunt de altă nație, ne grăbim să zicem, de parcă nu ar fi tot cetățeni români, pe care Statul român încă din vremea lui Ceaușescu i-a gestionat catastrofic de prost). Într-o zi, la librăria Muzeului Orsay am văzut un CD cu “world-music”, care include niște Guță. Revoltător, nu? Încercați să explicați de ce, librarului de acolo.

Desigur, ceea ce noi numim “manele” e stratul comercial-pop al muzicii rome, simplu și de prost gust cum e muzica pop. Mulți dintre noi degustăm „marea muzică lăutărească”, la urma urmelor știm că Barbu Lăutaru l-ar fi inspirat chiar pe Franz Liszt. E dovada pe care ne-o aducem cum că nu urâm pe criterii etnice. Urâm însă manelele, muzica de cartier nasoală și cu mesaj infam. Doar cea din România, de altfel, pentru că peste tot în lume există o drojdie muzicală de acest fel, născută în periferia săracă și violentă, prin bordeluri și pe aleile întunecoase, dar nimeni nu cred că s-ar gândi să urască milonga și tango-ul doar din cauza asta, sau să facă abstracție de istoria lui. E foarte greu de explicat de ce le detestăm, chiar și nouă înșine, dacă suntem sinceri cu noi, dar, cu puțină echilibristică logică, reușim să o facem, ieșind din asta curați și alb ca lacrima, ba chiar intelectuali fini.

Pentru că, de fapt, adevărata definiție a manelelor și maneliștilor, în accepțiunea publică curentă, este asta: un grup socio-cultural fictiv, inventat doar ca să-l putem detesta cu superioritate. Ca să ne simțim mai deștepți, mai cultivați, mai deschiși la minte. Oricât de rău am fi, ne gândim, măcar nu suntem maneliști.

Astfel ne putem revolta liniștiți dacă manelele apar asociate bibliotecii UMF. Toate scandalurile de corupție legate de medicina universitară n-au reușit să ne mânjească reputația cât a făcut-o cântecelul inocuu al lui Carmen Șerban. Studentul la medicină, dezorientat de statutul său social viitor, foarte controversat din ultimii ani, în căutarea unei reinvenții identitare, găsește în disprețul față de manele un reper solid, care nu doar că îl răscolește de indignare auto-împuternicită, dar îl și ușurează cumva. Și la fel și pe ne-medic, pe viitorul pacient, care e probabil mai nesigur, mai anxios decât noi de transformările prin care trece relația medicină-populație.

Chiar și cotidianul de înaltă ținută culturală Click e revoltat.

Cât despre părerea mea personală despre treaba asta: nici pe mine nu mă încântă în vreun fel asocierea dintre propria mea alma mater și orice zdrăngăneală de larg consum. În lumea mea ideală, orice bibliotecă ar trebui să aibă în ea un fel de tăcere cvasi-sacră, netulburată nici măcar simbolic. (Sigur, pe vremea mea, sacralitatea bibliotecii UMF era cumva diminuată de faptul că nu puteam împrumuta niciun volum dacă nu contribuiam măcar cu o cafea, acolo, dar poate lucrurile s-au schimbat în ultimii cincisprezece ani. Sper.) Dar nici nu mă stresez, nu mă revolt din asta. Fapt este că trăim într-o eră post-modernă, în care orice asociere nu doar că e permisă, dar e obișnuită. E chiar acum în vogă un videoclip românesc cu niște domnișoare aproape dezbrăcate întinzându-se pe lângă Sagrada Familia. Nu știu dacă nu revoltă pe nimeni fiindcă nu e pe teritoriul României sau fiindcă nu e manea. Nu mă revolt, pentru că există cauze infinit mai demne de revoltă, peste tot în jurul meu. Și pentru că am și eu concepția post-modernă că muzica, și arta în general, fie ea și proastă, e teritoriu neutru, unde ai voie mult mai multe decât în lumea concretă. Muzica și arta îmi pot leza ușor simțul estetic (ceea ce mă privește doar pe mine), dar foarte greu pe cel moral. Altfel, ar trebui să pornim un război sacru împotriva întregii culturi pop. Sau să ne ascundem de ea pe unde putem, ceea ce eu fac, uneori.

În sfârşit, pentru toţi iubitorii de manele, din partea mea, cu dragoste, una filmată într-un decor care nu nelinişteşte pe nimeni: