Așa că încalec pe bicicleta mea cea de oraș, scârțâitoare și urâtă, precum calul lui Harap Alb. Pedala strângă flencăne laxă în articulația ei demodată, vopseaua roșu-comunist e scorojită, oțelul ei e greu ca un combinat siderurgic abandonat, da, dar bicicleta asta așa ruginită e încă plină de viață, încă merge zilnic peste tot, iar viața ei sunt eu.

Eu sunt duhul bicicletei și, separat de ea, nu sunt același lucru precum totul care suntem noi doi împreună. Împreună, suntem o apariție, sau o arătare, eleganța decrepită de Don Quijote, deși scârâțâim, în același timp plutim. Stau drept în șa, dar adus ușor de spate, mă țin de ghidon doar cu mâna stângă, și privesc mereu în depărtare, către orizont.

Când ne vezi, e un semn. Prevestim ceva, poate vara, poate furtuna, poate liniștea din miezul ei. Sau nimic, nu toate semnele au un corespondent în realitate. Dar asta îmi place cel mai mult, eu și bicicleta mea suntem o hieroglifă, spre a fi citiți și nu spre a citi.

Separați, ea e doar o grămadă de fiare legată de un gard de care e greu să o distingi, iar eu sunt un om obișnuit pe la treburile lui, aflat într-o mișcare browniană către nicăieri, doar făcând părticica mea de univers să vibreze o vreme.

Dar împreună…Împreună ajungem undeva.