Medicii generaţiei mele (suntem încă tineri) s-au format înainte de debutul „oficial“ al crizei economice. Când zvonurile de peste ocean s-au transformat în valul în care ne scăldăm astăzi cu toţii, eram deja practicanţi. În pregătirea noastră, „factorii psihosociali“ implicaţi într-o patologie erau elemente care trebuiau menţionate, „bifate“ într-o prezentare de caz, dar care rămâneau în afara sferei noastre profesionale. Erau treaba altora, şi, între noi fie vorba, nici nu prea credeam în rolul lor.
Recent, am avut de ţinut o prelegere despre riscurile şi suferinţele legate de consumul de alcool. Ştiam că auditoriul va fi compus din angajaţii unei companii, dar am aflat târziu că era vorba despre o uzină, unul dintre acei mamuţi industriali din vremea comunismului în care pâlpâie o viaţă artificială capitalistă. Prezentarea mea în format electronic a fost aşadar inutilă: am primit echipament de protecţie şi am vorbit muncitorilor, direct pe secţia de producţie, în picioare şi în zgomotul utilajelor. Am vorbit despre toxicitatea somatică şi despre efectele asupra creierului, despre mecanismele dependenţei comportamentale, am arătat poze cu atrofii cerebrale etanolice şi am descris etapele teoretice ale drumului spre abstinenţă, de la sevrajul în spital la prevenirea recăderilor în comunitate. Am fost ascultat cu atenţie şi cu un respect pe care probabil nu-l merit, precum şi cu o doză de suspiciune. Iar la final am ascultat întrebările, realizând că, de fapt, fusesem foarte departe de inima problemei. Lucru pe care, de altfel, îl bănuiam de la început.
Zeitgeist-ul ultimilor cinci ani ne-a conferit un fel pasiv de solidaritate, măcar la nivel empatic. Credem că ne putem imagina ce înseamnă să fii captiv în propria viaţă, având drept unic orizont angoasa hranei zilei de mâine. Dar nu cred că suntem cu adevărat în temă. Ignorăm enorm de mult oamenii pe care îi tratăm. E comod să o facem: ţine de „factorii psiho-sociali“ cu care noi nu avem treabă. Literatura medicală, la care ne referim mereu atunci când descoperim că nu ştim, nu ne ajută: regăsim aceiaşi „factori psihosociali“ puşi la un loc, o singură etichetă fără semnificaţie, fără subtilităţi, fără elaborări, o cutie neagră ermetică.
Într-un sistem de suport social cât de cât funcţional, nici n-ar trebui, poate, să fie treaba noastră. Ceea ce ne permite să ne declinăm responsabilitatea, să dăm vina pe sistem (şi pe bună dreptate) şi să continuăm să nu ne interesăm.
Şi ce ne rămâne? Ne rămâne frustrarea faptului că nimic din ceea ce facem nu pare să conteze, pentru că, cu toată pregătirea noastră, suntem precum tâmplarul ce vrea să şlefuiască o mobilă dintr-un lemn mâncat de carii. Ne rămân şi lecţiile de rezilienţă pe care le învăţăm acum, neştiind să ne implicăm în ele la vremea potrivită: am aflat, de exemplu, cum muncitorii de pe o anumită secţie s-au mobilizat pentru a ajuta un coleg de-al lor al cărui alcoolism devenise grav. Cum l-au convins să meargă la „dezalcoolizare“, cum o vreme a fost bine, apoi a recăzut. Unde eram noi când toate astea se întâmplau? Când nu mai e suficient să aşteptăm, pasivi, să ne intre pacientul pe uşa cabinetului sau a spitalului?
Şi ce măsuri de prevenire şi de susţinere a oamenilor aflaţi în situaţii sociale critice, ce le afectează direct sănătatea, include viitorul „pachet de bază“? Va exista speranţă în sistem?
Deocamdată, putem cel puţin să învăţăm, aşa cum îmi fac eu iluzia că am făcut-o în urma întâlnirii mele din uzină. Să vedem lacunele formării noastre de bază. Înainte de prelegere, apucasem să îl întreb pe medicul de întreprindere ce fel de oameni vor participa, ca să ştiu la ce să mă aştept. Mi-a răspuns scurt şi mult prea cuprinzător: „Oameni”.
(Viața Medicală, octombrie 2013)
