Am cunoscut mulţi oameni care înainte, după sau în timp ce mergeau la medic, cereau sfatul şi sprijinul uneibabe. Nu unei femei vârstnice oarecare, ci unei femei specializate în făcut şi mai ales desfăcut de farmece. O vrăjitoare, altfel spus. Se întâmplă, poate, mai des decât bănuim, chiar dacă pacienţii noştri se codesc să ne facă asemenea confesiuni. Unii dintre noi consideră lucrul ăsta o superstiţie barbară. Pentru mine, a fost mereu un element interesant de medicină culturală. Am colecţionat nenumărate poveşti asemănătoare. Am asistat, în persoană, când eram rezident şi făceam gărzi, la ritualuri păgâne efectuate la patul pacientului. Ce rost ar fi avut să mă opun (nu că aş fi fost în stare), atâta timp cât magia albă, turnatul cositorului şi scosul argintului viu nu interferează cu aderenţa la un tratament necesar bazat pe dovezi? De fapt, ăsta e unul din lucrurile interesante: vrăjitoarele nu se opun nici ele, de regulă, mersului la doctor, ba chiar îl încurajează, spre deosebire de practicanţii ocultismelor mai noi, biorezonanţe sau altminteri pseudoştiinţifice. Aşa se întâmplă că, adesea, mă trezesc fără să vreau într-o ciudată echipă terapeutică: psihiatru–babă. S-ar putea să fiţi şi dumneavoastră într-una şi nici să nu ştiţi. Mai mult: medicii variază, babele rămân aceleaşi. Nu prezentăm nici încrederea unei babe, nici – aparent – rata ei de succes, aşa că suntem adesea schimbaţi. Se cere frecvent a doua, a treia şi a zecea opinie medicală, în timp ce opinia babei e simultan forţă irezistibilă şi corp inamovibil.

   M-am întrebat uneori: oare în societăţile tradiţionale puteai să ceri o a doua opinie tămăduitoare? Indienii Kuna din Panama puteau întreba alt şaman de ce îi doare capul, dacă primul dădea greş? Suspectez că nu, altfel fiecare sat ar fi avut mai mulţi şamani, organizaţi în Colegiul Şamanilor din Panama.

   Desigur, opiniile multiple sunt, până la un punct, sănătoase. Îndoiala este semnul patognomonic cartezian, al raţiunii. Desigur că ar trebui să sprijinim obiceiul unei alte păreri experte. Şi nu o facem. Nu ne pricepem nici măcar să purtăm o corespondenţă intramedicală corectă şi pentru mulţi dintre noi orgoliul e mai important decât mai-binele pacientului.

   Paradoxal, atunci când se cere a doua opinie, se merge adesea prea departe. Ca psihiatru, am cunoscut mult prea mulţi oameni captivi într-un soi de delir medical scăpat de sub control. Ştiu persoane care de ani şi ani de zile nu fac altceva decât să solicite opinii secunde, fără vreun progres aparent, doar cu o mereu mai gravă anxietate. Sunt vieţi întregi irosite astfel. Ar fi foarte simplu să zicem că e ceva în neregulă cu ei, o tulburare obsesiv-compulsivă, dar nu cumva avem şi noi o problemă? Ce ne lipseşte?

   Cel mai probabil, coerenţa. Fără supărare, dar babele au mult mai multă coerenţă decât noi, medicii. Când o babă îţi spune cine ţi-a făcut farmece şi de ce, în capul tău se face lumină. Totul e limpede, armonizat cu un sistem de valori, poligoane sociale (cum e triunghiul conjugal), demoni şi spirite ce ţin de un inconştient colectiv străvechi. Şi, odată ce suferinţa, din illness devine sickness, capătă un sens pe care şi cele mai vechi instincte ale noastre îl pricep, ea devine tolerabilă. Nu există putinţă de îndoială când e vorba de babe. (Lévi-Strauss, nu fără o anume maliţiozitate, considera că la fel funcţionează şi psihanaliza.)

   Cum să fim, aşadar, măcar la fel de coerenţi ca babele, atunci când medicina onestă nu e o ştiinţă exactă şi nicio opinie nu are un grad absolut de obiectivitate? Cum ajutăm pacientul să tragă o linie şi să ştie clar ce are de făcut?

   În mintea mea, opinia secundă nu ar trebui să fie o contradicţie între profesionişti, ci o extindere la nivel de echipă mai mare a unei expertize făcute de un individ sau de o echipă mai mică. O elaborare transparentă a procesului de diagnostic diferenţial. De ce e aşa, şi nu altfel. A doua opinie trebuie să o includă, deci, pe prima, într-un fel sau altul, nu să atârne egal în balanţă. Ca ea să fie valoroasă, trebuie să aducă un plus de coerenţă, nu de ambiguitate. Să conţină, spre deosebire de poveştile babelor, o mărturisire deschisă a limitelor cunoaşterii noastre, în loc de un „ştiu eu mai bine“. În fine, după ce lucrăm la consistenţa internă a poveştii medicale pe care am construit-o din bucăţile de obiectivitate pe care le-am putut aduna, mai rămâne să lucrăm la felul în care o povestim pacientului nostru. Să nu ne sfiim să învăţăm cum trebuie dată o veste proastă.

   Şi, probabil, dacă Lévi-Strauss avea dreptate, cel mai important: să implicăm comunitatea. Ceva ce babele fac întotdeauna. Ele sunt eficace pentru că sunt în armonie cu comunitatea, nu în duşmănie cu ea. Pare contraintuitiv: chiar şi acolo unde a doua opinie e bine formalizată, ea e un proces eminamente intern, în spatele uşilor închise ale breslei. Opinia noastră finală, ca să fie cu adevărat validă, trebuie să fie acceptată de comunitatea pacientului (de la cea restrânsă, familia, la cea mai largă cu putinţă), inteligibilă pentru ea, încărcată de sens. E marea provocare a medicinii secolului XXI.